Oana Maria Popescu

Posts Tagged ‘hipnoza’

(material preluat de pe Psihoterapie si psihologie- sprijin, solutii, schimbare)

Freud a fost primul care a folosit hipnoterapia în tratamentul stresului traumatic, plecând de la premiza că este necesară producerea catharsisului.

Spiegel (1989) arată că hipnoza este utilă în tratamentul sindromului de stres post-traumatic din două motive:

Disocierea, care se asociază cu hipnoza, este un mecanism uzual de coping pentru supravieţuitorii traumelor.

Unele evenimente traumatice iniţial codate în stare disociativă pot să nu fie disponibile reamintirii conştiente.

Există mai multe studii de caz care arată că hipnoza este utilă în tratamentul sindromului de stres post-traumatic (Leung, 1994, Spiegel, Hunt şi Dordeshine,1988). Este important însă de notat că doar studiul lui Spiegel din 1989 a investigat utilizarea hipnozei în cazul victimelor violului. Ca urmare a limitărilor metodologice este imposibil de tras o concluzie definitivă privitor la eficacitatea hipnoterapiei în tratamentul sindromului de stres post-traumatic in aceste cazuri.

O serie de studii care au comparat hipnoterapia, desensibilizarea sistematică şi psihoterapia psihodinamică ca un grup de control au arătat că toate cele trei abordări au o anumită eficacitate, dar fără a putea face o diferenţiere clară între ele.

Teorii in hipnoza

Oana Maria Popescu

Raspunsurile ideomotorii si ideosenzoriale, modificarea activitatii sistemului imunitar, halucinatiile, manifestarea regresiei si amneziei sunt fenomene hipnotice admise de teoreticienii in domeniu ca fiind “ reale”, iar in legatura cu acestea au fost dezvoltate probe de sugestibilitate hipnotica. Insa in timp ce fenomenele hipnotice sunt indiscutabile, teoriile referitoare la continutul hipnozei variaza de la afirmatia ca avem de-a face cu mai multe hipnoze care coexista, fiecare cu dimensiunile sale terapeutice, si pana la negarea insasi a existentei hipnozei.

Din punct de vedere istoric hipnoza a generat multe mituri. De la posesia de catre spirite si pana la teoriile informatice moderne nu a fost inca gasita o definitie unitara a ceea ce constituie hipnoza.

Multi teoreticieni considera hipnoza o stare alterata a constiintei , asemanatoare cu coma, somnul, betia sau meditatia. Definitii de acest tip sunt cele date de British Medical Association in 1995- hipnoza este o stare pasagera de atentie modificata- , de Enciclopedia medicala a URSS- hipnoza este o stare artificiala particulara a omului produsa prin sugestie- , sau cea mai simpla definitie, data de Chertok in 1979: hipnoza este o stare modificata a constiintei. Intr- adevar multe persoane hipnotizate au sentimente si stari foarte diferite in cursul hipnozei, spre deosebire de starea de veghe. In 1993 Benson afirma ca hipnoza este in primul rand o stare profunda de relaxare si multe metode de inductie se bazeaza pe relaxarea progresiva. Cu toate acestea, s-a demonstrat faptul ca relaxarea nu este absolut necesara pentru inducerea transei hipnotice, unii autori descriind inductii legate de activitati fizice, cum ar fi pedalatul pe bicicleta. Adeptii teoriei hipnozei ca stare modificata a constiintei spun ca subiectul aflat in stare de hipnoza isi pierde intotdeauna mai mult sau mai putin identitatea in timpul transei, aceasta fiind caracteristica ei definitorie. Prin utilizarea unor procedee de inductie starea de veghe obisnuita se transforma in transa hipnotica, caracterizata prin trairi deosebite si permitand manifestarea regresiei, amneziei, modificarilor ideomotorii sau ideosenzoriale si halucinatiilor. In acelasi context Hilgard sugereaza in a sa teorie a neo- disocierii ca hipnoza este o stare modificata a constiintei care conduce subiectii la actualizarea unor capacitati disociative care exista in ei.Weitzehoffer, Ludwig, Chertok, Hilgard, Erickson si Lankton sunt cu totii adepti ai teoriei disocierii privind hipnoza ca stare in care exista acces la resursele inconstiente si explica caracterul neobisnuit al trairilor hipnotice. Milton Erickson spune ca transa hipnotica este acea stare care ar permite depasirea mecanismelor de aparare constiente si accesul la resurse inconstiente. Se opereaza astfel cu notiunile psihanalitice de constient si inconstient pentru a explica natura hipnozei. Hilgard afirma ca exista o ierarhie a sistemelor cognitive, aflate sub controlul eului executiv, fiecare din aceste sisteme cognitive putandu-se disocia de celelalte si de constient. Se crede ca hipnoza influenteaza eul executiv si modifica sistemul ierarhic, astfel incat experientele in mod normal accesibile constientului ii devin inaccesibile, si invers.

Conform cu Edward Riley ( 2001) hipnoza este o stare de constiinta alterata in care instantele critice sunt inlaturate si se stabileste o gandire selectiva acceptabila, asemanatoare cu situatia in care copiii spun “ hai sa ne jucam de-a…” sau in care actorii interpreteaza un rol. Dupa Riley creierul opereaza in patru stari determinate de frecventa undelor electrice cerebrale, rezultat al reactiilor chimice de la nivelul terminatiilor nervoase, cele patru stari fiind: constienta deplina, transa hipnotica, visul- somnul REM/ paradoxal si somnul NREM. Aceste 4 stari corespund anumitor tipuri de activitate electrica a creierului: constienta deplina se asociaza cu undele beta ( 14- 35 Hz), transa hipnotica cu undele alfa ( 8- 13 Hz), visele- somnul REM cu undele theta ( 4-7 Hz), iar somnul NREM cu undele delta ( 5- 3 Hz). In transa hipnotica se “deschide usa” dintre constient si subconstient, iar amintirile devin mai usor accesibile, in timp ce noile informatii sunt mai usor stocate. In aceasta stare nu gandim in sens traditional, ci mai degraba experimentam, fara interventia instantelor critice, astfel incat hipnoterapeutul poate face sugestii care nu vor fi “criticate“ de subiect. Atunci cand in creier apar undele theta intram automat in transa hipnotica, dar intrarea in stare de transa nu poate fi “determinata“ de hipnoterapeut.O explicatie uzitata referitoare la hipnoza este aceea ca hipnoza este o stare de sugestibilitate crescuta (Bernheim), desi o asemenea afirmatie substituie pur- si- simplu cuvantul “ hipnoza” cu cel de “ sugestibilitate”.Pe de alta parte, dupa anii 1960 au existat teoreticieni care au argumentat ca fenomenele hipnotice pot fi explicate prin termeni cognitivi si sociali. Subiectul isi asuma rolul “ de a fi hipnotizat”, ceea ce insa nu reduce autenticitatea trairilor hipnotice. Imaginatia si focalizarea atentiei ar fi cele responsabile de aceste fenomene. Desi teoreticienii apartinand acestui curent neaga insasi existenta hipnozei, ei continua totusi sa foloseasca acest termen pentru a se referi la contextul in care apar atitudini, care, dupa altiii, ar face parte din acea “stare alterata a constiintei”. Hipnoza este in aceasta acceptie un cadru de referinta care permite realizarea unor atitudini, asteptari si credinte. Subiectii au anumite expectante legate de hipnoza, pe care Kirsch le numeste expectante de raspuns. Expectantele de raspuns sunt influentate de perceptia situatiei si a raspunsului considerate potrivite, precum si de ideea pe care si-o face subiectul despre hipnotizabilitatea sa. Sarbin si Coe interpreteaza hipnoza in acest sens, al teoriei rolului. Este necesara analiza miturilor hipnotice, a reprezentarilor subiectilor legate de hipnoza, pentru a determina “ rolul” interpretat de subiect. Raspunsurile specifice la sugestiile hipnotice pot fi astfel rezultatul unor “ predictii care se autoimplinesc”.Kruse propune un model integrativ, spunand ca hipnoza si sugestia sunt o parte a constructiei psihologice asociate sistemului cognitiv. Comportamentul sugerat este acela in care diminua diferenta dintre imaginatie si perceptie.Smyth in 1981 privea hipnoza ca fenomen invatat, iar Salter in 1973 ca forma de conditionare, spunand ca reactia persoanei in transa este dependenta de expectante, cat si de experienta hipnotica anterioara a subiectului. In sprijinul ipotezei lor vin argumente precum marea varietate a reactiilor obtinute in transa cu diferiti subiecti, de la “crizele mesemeriene” la stupor. Transa hipnotica este considerata o simpla reactie la sugestie, mai degraba decat o stare modificata a constiintei. Transa hipnotica este un efect si nu o cauza, desi intr-o anume masura poate fi si amandoua. T. X. Berber in 1979 sustinea teoria paradigmei alternative : subiectii hipnotizati se afla sub puternica presiune sociala pentru a se conforma instructiunilor date de hipnoterapeut.
Unii autori sunt inca de acord cu Charcot, sustinand ca hipnoza este un fenomen fiziologic si ca ar exista centri implicati in hipnoza, situati la nivel hipotalamic. Graham in 1978 considera ca hipnoza este o functie a activitatii emiseferei cerebrale nedominante, implicata in emotii si imagerie ( in timp ce emisfera dominanta este responsabila de limbaj si gandirea logica). Crawford ( 1983) sustine aceasta teorie, argumentand ca in timpul hipnozei apar modificari cognitive implicand functionarea eului, imageria, creativitatea si natura strategiilor cognitive implicate. In 1984 Gruzelier si colaboratorii demonstrau ca in timpul procedeelor de inductie este inhibata activitatea emisferei dominante.Un alt concept referitor la natura hipnozei este teoria sistemelor: prin tehnicile hipnotice se modifica nivelul de activitate al sistemelor din corp si creier. Rossi ( 1993) discuta despre hipnoza in termeni de informatie. Fiecare parte din corp sau creier poate comunica informatii in alta parte, astfel ca modificarea informatiei va duce la modificari observabile. Cu alte cuvinte, fluxul cibernetic al informatiei dintre lumea noastra psiho-sociala, minte si corp, pana la nivel celular si genetic reprezinta domeniul principal al hipnoterapiei. Se sustine faptul ca sugestiile se refera la utilizarea ritmurilor psihologice generate de circuitele cibernetice din cadrul comunicarii minte-corp. Rossi leaga fenomenele hipnotice de ciclurile diurne- cicluri naturale de veghe si somnolenta in cursul zilei, care au o perioada de 90- 120 de minute. Persoanele vor prezenta o hipnotizabilitate fluctuanta in timp, hipnoza fiind mai usor de realizat in anumite puncte ale ciclului.Teoria psihanalitica subliniaza relatia dintre hipnoterapeut si client, invocand regresia partiala spre un stil de procesare infantil, mai primitiv si mai putin analitic ( in termeni Freudieni, proces primar).

James si Lynn Whitlark discuta chiar despre poezie ca hipnoza, subliniind ca singura analiza extinsa a poeziei ca hipnoza a fost cea a lui Edward Snyder in 1930, si ca exista analogii remarcabile intre hipnoza Ericksoniana si poezia lui Walt Whitman.Avand in vedere multitudinea teoriilor care tenteaza explicatia fenomenului hipnozei nu este de mirare ca se naste intrebarea “ hipnoza sau hipnoze?” ( Dafinoiu, Vargha, 2003). Autorii afirma , bazandu-se pe remarca lui Weitzenhoffer, ca trebuie sa gandim hipnoza la plural mai degraba decat la singular. Altii, precum Roy Udolf (1987) prefera sa discute ce nu este hipnoza decat sa se lanseze in polemicile referitoare la ceea ce este ea. Probabil insa ca cea mai remarcabila definitie a hipnozei a fost data de Katie Wheelright, o fetita de 10 ani, frecvent spitalizata pentru boala Crohn in 1988 si care a invatat valoarea autohipnozei, poemul ei demonstrand factorii care motiveaza munca hipnoterapeutilor:

Daca sunt furioasa sau speriata
Si simt ca toata lumea ma lasa balta,
Ma duc in locul meu perfect.

Locul perfect poate fi cald sau rece,
Locul perfect poate fi o grota veche prin care se trece;
Ma duc in locul meu perfect.
Locul perfect ma tine calma,… minunat,
Si il pot tine in siguranta fara chei ferecat.
Ma duc in locul meu perfect.

Il pot lua cu mine peste tot
Si fara sa stie nimeni sa-l tin cu mine pot.
Ma duc in locul meu perfect.

Poate fi diferit sau acelasi mereu
Si uneori ma joc cu acest loc al meu.
Ma duc in locul meu perfect.

Daca vreau sa ma relaxez sau sa cad in somn
Nu trebuie sa numar oi atunci cand nu pot sa dorm.
Ma duc in locul meu perfect.

Sursa: www.hipnoza.nlp.com.ro

Hipnoterapia colonului iritabil

Oana Maria Popescu

Abstract: The irritable bowel syndrome ( IBS ) , a psychosomatic disease, is known to have a high prevalence in patients with bronchial asthma and seems to be more frequent within families of alcoholics and among women. While many patients are “cured” by using placebo medication, and psychotherapy is at least as efficient as drugs, long term results may be obtained using hypnotic techniques, most of them oriented towards relaxation, intestine – directed suggestions and metaphors, coupled with hypnoanalysis and other therapeutic approaches, especially cognitive – behavioral therapy. Hypnotherapy is the most successful, its duration varying from 6 to 100 sessions or more, many therapists using symptom rating in the beginning and ending of therapy as indicator for remission. While relaxation and intestine – oriented metaphors are the most widely spread choices in the treatment of IBS some authors report hypnoanalysis as being the most important technique for long – term success.

Cuvinte cheie: psihosomatic, placebo, relaxare, metafore “orientate intestinal”, hipnoanaliza
Key words: psychosomatic, placebo, relaxation, intestine directed metaphors, hypnoanalysis

Colonul iritabil, cea mai frecventa boala a sistemului digestiv, este un diagnostic de excludere, cu puternica componenta psihosomatica. Simptomatologia include durere abdominala si tranzit intestinal modificat – diaree, constipatie, sau alternanta de diaree si constipatie, la care se pot adauga: balonare, senzatia golirii intestinale incomplete si eliminare de mucus in scaun. In plus multi pacienti spun ca le lipseste energia si dorm prost. O treime din populatie are simptome ocazionale, femeile fiind mai afectate decat barbatii, cu debutul bolii de obicei in jurul varstei de 20-40 de ani.

Etiologia incriminata cuprinde: mesele neregulate, intoxicatiile alimentare in antecedente, gastroenteritele, stressul si alte cauze necunoscute, sindromul de colon iritabil sau intestin iritabil- cum este denumit la ora actuala- fiind astfel considerat o afectiune psihosomatica. Pentru anumite motive intestinul devine hiperactiv si pacientul este foarte sensibil la motilitatea intestinala. Se considera ca exista o serie de factori emotionali care pot duce la spasme musculare, durere si alterari ale tractului gastro- intestinal, stressul emotional fiind clar implicat in simptomatologia functionala a sistemului digestiv. In timpul perioadelor de stress apar exacerbari simptomatice intestinale, insotite de anxietate, depresie, diminuarea dorintei sexuale, chiar patologie organica intestinala. Dupa Carlos Malvezzi Taboada ( 2000 ) emotiile actioneaza asupra tractului gastro – intestinal prin intermediul tracturilor nervoase care ajung in intestin, in conjunctie cu vulnerabilitatea locala. Alti autori ( Porcelli Piero, 2004) sustin ca serotonina joaca un rol important in simptomatologie si ca aceasta rezulta din semnalele senzitive datorate alterarii intestinale si din dereglarea complexului axei cortex – intestin, la orice nivel, cu implicarea altor sisteme fiziologice, precum cele endocrine, imune si psihosociale: comportament, personalitate, cognitii, emotii. La pacientii cu sindrom de colon iritabil pragul perceptiei dureroase in timpul distensiei rectale este scazut, fenomen cunoscut ca hiperalgie viscerala. Stressul, anxietatea si amintirile neplacute pot creste perceptia stimulilor durerosi, in timp ce relaxarea si distragerea atentiei o scade. Hipervigilenta, datorata fricii si anticiparii poate juca un rol important in hiperalgia viscerala.

Principalul factor implicat in somatizare se considera a fi demoralizarea, laolalta cu stressul, iar intre 32 si 67% din pacientii cu sindrom de colon iritabil au fost abuzati sexual sau fizic, colonul iritabil aparand probabil ca urmare a auto- invinovatirii, maladaptarii, dereglarii pragului sensibilitatii viscerale si hipervigilentei la simptome inca de timpuriu din cursul vietii.

Cercetari actuale ( Roussos, Kousatios, Patsapoulos, Gerogianni & Phillippou, 2006 ) arata ca exista o prevalenta crescuta a sindromului de colon iritabil in randul pacientilor cu astm bronsic, colonul irtabil aparind la 41,3 % din cei cu astm bronsic, comparativ cu doar 22,3% din cei cu alte afectiuni pulmonare si 20,8% in randul persoanelor fara afectiuni respiratorii. 51,8% dintre femeile astmatice sufera in acelasi timp de colon iritabil. In contextul in care astmul bronisc este la randul sau o afectiune psihosomatica, procentele nu sunt intamplatoare. In plus, simtomele de colon iritabil apar mai mult dupa insomnie, mai ales la femei, si sindromul de colon iritabil se leaga de sindromul de oboseala cronica si de fibromialgie ( conform unui studiu efectuat de Immune Support Staff, 2002).

Colonul iritabil pare a fi de asemenea o afectiune care apare cu agregare familiala, mai ales in familiile cu istoric de alcoolism sau boli psihice, probabil datorita unei gene comune care se manifesta ca si colon iritabil, alcoolism sau alta afectiune psihica. Daca o persoana provenita dintr-o familie cu istoric de alcoolism nu devine la randul ei alcoolica, are mai mari sanse sa dezvolte un sindrom de colon iritabil ( Richard Locke, 2006 ).

Femeile sunt mai afectate de bolile psihosomatice decat barbatii, afectiunile psihosomatice avand prevalenta mai mare la persoanele varstnice, ceea ce demonstreaza semnificatia subestimata a somatizarii la varste inaintate si perspectiva biopsihosociala a imbatranirii ( Aike Hessel & colab., 2005)

In tratamentul colonului iritabil este inclus tratamentul medicamentos, dieta de excludere, hipnoterapia , terapia cognitiv- comportamentala si terapia prin relaxare, care toate si-au dovedit eficienta, in mod special hipnoterapia, mai ales pentru cazurile refractare la tratamentul medicamentos si dietetic. Terapiile alternative naturiste si aromoterapia nu si-au demonstrat inca eficienta. Tratamentul prin mijloace medicale standard are insa eficacitate limitata, cele mai bine documentate terapii fiind hipnoza si terapia cognitiv- comportamentala. Tratamenul somatic – orientat in afectiunile psihosomatice duce la cronicizare, cu costuri enorme pentru societate.

Desi prima linie terapeutica este ocupata de medicatie, rata de raspuns placebo este de 40 pana la 70%, iar 15% din pacienti sunt rezistenti la medicamente, aceste cazuri fiind primele indrumate spre psihoterapie. In plus, 42-64% din pacientii care sufera de colon iritabil intrunesc criteriile pentru un diagnostic psihiatric, in special sindrom anxios si depresie, in comparatie cu doar 19% din pacientii cu alte patologii gastro-intestinale. Unii autori ( Porcelli Piero, 2004 ) raporteaza chiar prevalente de pana la 100% a anxietatii si/ sau depresiei la acesti pacienti. Mai mult, 47% din acestia sufera de alexitimie, 34% prezinta somatizari persistente si la 30% este perzenta simptomatologia somatica datorata unei afectiuni psihiatrice.

Psihoterapia este cel putin la fel de eficienta ca si tratamentul cu Paroxetine si s-a demonstrat faptul ca tratamentul cu antidepresive triciclice da rezultate mai bune decat tratamentul placebo ( Nicholas J. Talley, 2001 ). Totusi, sindromul de colon iritabil se poate remite spontan: dupa placebo simptomatologia la 60% din pacienti se amelioreaza, aceasta venind in sprijinul ipotezei psihosomatice.

Psihoterapia cauta in primul rand sa amelioreze simptomele, explorand conflictele psihologice si tulburarile emotionale ale pacientului. Terapia cognitiv- comportamentala se axeaza pe problemele actuale, anxietate si tiparele comportamentale, fara a analiza in profunzime experientele trecute, tehnicile utilizate fiind relaxarea progresiva, terapia cognitiva, educatia pacientului legat de colonul iritabil, tehnici de management a durerii si “ antrenament intestinal”. Terapia prin relaxare este functionala deoarce stressul are un rol major in declansarea afectiunii. Terapia prin biofeedback foloseste tehnici vizuale si auditive pentru a invata pacientul sa-si modifice raspunsul corporal.

De mare importanta este educatia pacientului; multi pacienti cred ca orice problema fizica este doar fizica. Dupa ce intelege ca problema se afla in subconstient si ca din punct de vedere fizic nu este “ bolnav “ , acceptarea sugestiei devine posibila. Cauza declansatoare difera de la un indivd la altul si foarte probabil ca la prima sedinta de psihoterapie este dificil de descoperit sursa problemei, dar dupa aplicarea unei tehnici hipnotice, de exemplu, pacientul ar putea furniza informatiile necesare. Materialele scrise date pacientului ar putea fi de asemenea folositoare. Psihoterapia nu este axata numai pe remisiunea simptomatologiei somatice, ci si pe tratamentul traumelor psihologice, anxietatii, stimei de sine scazute, sentimentului de inadecvare, problemelor interpersonale rezultate, facand-o astfel o terapie mult mai complexa decat cea medicamentoasa, directionata patogenic – somatic.

Hipnoza ar putea fi tratamentul de electie al sindromului de colon iritabil, 83 % – 87 % din pacienti vindecandu-se definitiv in urma hipnoterapiei ( Melissa Roth, 2006 ). Hipnoterapia are impact si in tratamentul sindromului de colon iritabil rezistent la medicatie, raspunsul la terapie fiind in procent semnifictiv, cu ameliorarea motilitatii colonului, a simptomatologei colonice, a simptomelor psihologice si calitatii vietii. Rolul hipnozei este acela de a anula influentele corticale nocive, de a diminua tensiunea si stressul emotional, de a ameliora motilitatea intestinala afectata, de a reduce durerea abdominala si de a trata depresia si anxietatea. Mecanismele de actiune prin care hipnoza este eficace nu sunt inca complet elucidate, dar probabil este vorba despre ameliorarea sensibilitatii colorectale si a factorilor psihologici.

Leahy si Epstein ( 2001 ) au pus la punct un protocol hipnotic directionat intestinal, in care pacientul este invatat sa dobandeasca controlul intestinal prin imagerie. Pacientului i se explica modalitatea de functionare a muschilor netezi, i se cere sa-si plaseze mana pe abdomen si sa-si imagineze caldura la nivelul abdomenului, totodata cu cresterea controlului intestinal. Se foloseste analogia intre un riu care curge linistit si intestinele care se misca pentru a crea o imagine pozitiva a intestinelor. Prin acest protocol autorii raporteaza o rata de succes de 80 %, depinzand de existenta sau inexistenta simptomelor atipice, varsta pacientului ( raspund mai bine pacientii mai tineri in comparatie cu varstnicii ), tulburarile psihologice asociate. Aceiasi autori considera ca hipnoterapia de grup cu pana la 8 pacienti este la fel de eficace ca si terapia individuala.

Prin tehnici asemanatoare, dirijate spre obtinerea controlului asupra motilitatii intestinale prin imageria legata de abdomen, la spitalul universitar Manchester South  (USA) pacientii sunt tratati in 12 sedinte, pe o perioada de 3 luni. Olafur S. Pallson descrie o terapie de si mai scurta durata, in doar 7 sedinte, cu eficacitate de 80 %, precum si protocolul de hipnoza prin inductii si metafore inregistrate pe suport audio, la domicilul pacientului, cu durata de 3 luni , raspuns pozitiv in 50% din cazuri si mentinerea ameliorarii la 6 luni de la terminarea terapiei.

O critica adusa metaforei riului care curge este aceea ca nu are aplicabilitate in cazul pacientilor cu diaree, la care simptomele ar putea fi agravate de aceasta vizualizare. In locul acesteia Christopher George propune o alta metafora, si anume imaginarea unui metronom care reprezinta sistemul digestiv, iar pacientul poate controla bataile metronomului, accelerandu-le daca are constipatie si incetinindu-le daca are diaree. O alta metafora directionata intestinal este aceea in care pacientul isi imagineaza o sfera de lumina calda, purificatoare, care intra in corpul sau, si asigura vindecarea. Acelasi autor recomanda terapia in 5 sedinte, la interval de 1 saptamana intre sedintele terapeutice. In prima sedinta de terapie pacientii sunt invatati auto- hipnoza si relaxarea.

In acelasi context, al terapiei de scurta durata, se inscrie si protocolul propus de Melissa J. Roth, in 6-8 sedinte, cu un interval de 2 saptamani intre sedintele de terapie, in care terapeutul aplica sugestii, metafore si imagerie orientate intestinal, inregistrate pe suport audio, 7 din 8 pacienti devenind asimptomatici dupa primele 6 sedinte, iar 83 % vindecandu-se definitiv. Interesant este faptul ca unul din pacienti si-a descris singur boala ca “atac de panica al intestinelor”. Roth propune evaluarea simptomelor la fiecare sedinta de terapie, pacientul acordand o nota de la 1 la 10 pentru fiecare simptom pe care il are, de exemplu: durere-10, constipatie-7, diaree- 10, balonare- 2, etc. Protocolul terapeutic include patru parti distincte in fiecare sedinta terapeutica: prima etapa este aceea de cotare a simptomelor, a doua etapa (a doua parte a sedintei terapeutice) consta in educarea pacientului cu referire la boala sa, viata sanatoasa si obiceiuri dietetice, a treia etapa este cea care implica tehnici hipnotice: inductie, urmata de relaxare profunda, pentru ca in a patra etapa (a patra parte a sedintei terapeutice) sa i se dea pacientului sugestii orientate intestinal, mai ales metafore. La finalul ultimei sedinte de terapie pacientul este invatat sa practice auto- hipnoza.

Anterior aplicarii tehnicilor hipnotice, alti terapeuti, cum este Kimberley Knudson (2004) utilizeaza scala de sugestibilitate hipnotica Stanford pentru a determina gradul in care pacientul poate fi hipnotizat. Invatarea respiratiei abdominale rare, incetinite, urmata de relaxare, pare sa dea de asemenea rezultate in tratamentul sindromului de colon iritabil.

O durata mult mai mare are hipnoterapia propusa de Mahoney (2006) , prin audierea pe parcursul a 100 de zile a unor inductii, metafore si sugestii inregistrate pe casete audio.

Pe de alta parte Arreed si Marianne Barabasz (2005) pun accent pe hipnoanaliza, mai degraba decat pe relaxare si metafore orinetate intestinal, cu mentinerea ameliorarii la 10 luni dupa finalizarea terapiei. In acelasi context este relatat in literatura de specialitate cazul unei paciente la care sindromul de colon iritabil a debutat dupa despartirea de logodnic, in situatia in care viata sociala a pacientei era aproape inexistenta. In acest caz a fost aplicata o tehnica de relaxare progresiva, cadru in care pacienta s-a “ vazut “ copil, fara a avea nevoie sa mearga la toaleta, si din urmatoarea saptamana simptomele au inceput sa se amelioreze. Prin tehnici hipnoanalitice a fost identificat faptul ca problema si-a avut inceputul la varsta de 4 ani, dupa ce mama pacientei s-a recasatorit, iar tatal vitreg a abuzat-o psihic si verbal atat pe pacienta, cat si pe fratele ei. Tehnicile folosite au inclus metafora linistirea copilului interior, intarirea eului, jocul de rol – pentru a da pacientei posibilitatea de a-si confrunta tatal vitreg, si invatarea auto- hipnozei.

Ceea ce se remarca este ca toti autorii utilizeaza relaxarea, metaforele orientate intestinal si invatarea auto- hipnozei, unii dintre ei recurgand la hipnoanaliza si sondarea istoricului pacientului.

In concluzie, protocolul hipnoterapeutic pentru tratamentul colonului iritabil poate fi sumarizat astfel:

- identificarea simptomelor prin cotarea gravitatii lor de la 1 la 10, la fiecare sedinta de terapie, pentru a urmari progresul inregistrat la nivel somatic;

- informatii furnizate pacientului, fie verbal, fie prin intermediul materialelor scrise, cu privire la colonul iritabil si afectiunile psihosomatice;

- relaxare musculara progresiva;

- aplicarea scalei de sugestibilitate hipnotica Stanford, pentru evaluarea gradului de hipnotizabilitate;

- imaginarea caldurii si controlului intestinal la plasarea de catre pacient a mainii pe abdomen;

- invatarea respiratiei abdominale incetinite;

- metafore si sugestii orientate intestinal: metafora riului care curge, metafora metronomului, metafora sferei de lumina calda, etc;

- colectarea de informatii privitoare la debutul afectiunii si prelucrarea acestora;

- invatarea auto- hipnozei;

- intarirea eului;

- alte tehnici hipnoterapeutice, hipnoanalitice si tehnici imprumutate din alte orientari terapeutice, functie de problemele psihologice asociate ale pacientului (linistirea copilului interior, tehnica scaunului gol, tehnici cognitiv- comportamentale, etc).

Bibliografie:

1. *** “Link Between Poor Sleep and Irritable Bowel Syndrome”- studied by Immune Support Staff;
2. Arreed Barabasz, Marianne Barabasz “ Les effets d’inductions hypnotiques sur mesure et standardisees pour des patients compliques souffrant du syndrome du colon irritable”, International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis- French version, vol. 54;
3. Wendy M. Gonsalkorele “ Hypnotherapie dirigee vers les intestines: l’Approche de Machester dans le traitment du syndrome du colon irritable “, International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis- French version, vol. 54;
4. Christopher George “ Treating Irritable Bowel Syndrome with Hypnotherapy”, 2006;
5. Aike Hessel, Manfred Beutel, Michael Geyer, Jorg Schumacher, Elmar Brahler “ Hauftigkeit somatoformer Schmerzbeschwerden in der deutchen Bevolkerung”, GMS Psychoscial Medizine, 2005
6. Kimberley Knudson “ Irritable Bowel Syndrome and Hypnosis “, Serendip, 2004
7. Richard Locke “ Study of the Mayo Clinic- Alcoholism and Irritable Bowel Syndrome “, the 69th Annual Scientific Meeting of the American College of Gastroenterology;
8. A. Leahy, O. Epstein “ Non- pharmacological treatments in the irritable bowel syndrome”, World Journal of Gastroenterology, 2001;
9. Thomas Nicoli “ Vaginimsus: Hypnotherapy as a Cure “, Magazine for Hypnosis and Hypnotherapy, 2003
10. Olafur S. Pelsson “ Traitment hypnotique standardisee pour le syndrome du colon irritable: le protocole de la Caroline du Nord “, International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis- French version, vol. 54;
11. Olafur S. Pelsson, Marsha Turner, William Whitehead “ Traitment par l’hypnose a domicile du syndrome du colon irritable: une etude pilot “, International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis- French version, vol. 54;
12. Porcelli Piero “ Psychological abnormalities in patients with irritable bowel syndrome”, Indian Journal of Gastroenterology, vol. 23/ 2004
13. Melissa J. Roth “ Irritable Bowel Syndrome and Hypnosis”, Hypnogenesis, 2006;
14. Roussos, Koursatios, Patsopoulos, Georgianni, Phillippou “ Increased prevalence of irritable bowel syndrome in patients with bronchial asthma “, FMS Community IBS Reading Room;
15. Magnus Smiren “ L’hypnose pour le syndrome du colon irritable: En quete d’un mecanisme d’action “, International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis- French version, vol. 54;
16. Carlos Malvezzi Taboada “ Hipnosis clinica: Psicoterapia breve en gastroenterologie: sindrome de intestino irritable “, C III Simposio de Motilidad y Patologia Funcyional Digestiva, 2000
17. Nicholas J. Talley “ New Therapeutic Insights into Irritable Bowel Syndrome”, Medscape, Digestive Disease Week, Colonic Disease, 2001;
18. William E. Whitehead “ L’hypnose dans le traitment du syndrome du colon irritable: evidence empirique d’effets therapeutiques”, International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis- French version, vol. 54, no.1

Sursa: www.psihoterapia.eu

Psihoterapia in afectiunile psihosomatice
Oana Maria Popescu
Ce este psihosomatica?
Importanta psihosomaticii si a managementului durerii este recunoscuta de Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS), care include aceste concepte in directivele trasate pentru ingrijirea paliativa. De importanta majora este controlul durerii, al altor simptome, a problemelor psihice, sociale si spirituale, pentru a obtine cea mai buna calitate a vietii pentru pacienti si familiile lor. Este inclusa aici si ingrijirea pacientului care sufera de o boala incurabila si stie ca urmeaza sa moara, pentru care cele mai importante aspecte includ controlul durerii, managementul simptomelor, evitarea prelungirii nejustificate a perioadei de timp premergatoare decesului, achizitionarea sentimentului de control si intarirea relatiei cu persoanele apropiate.
Astfel, psihosomatica este o ramura multidisciplinara, numita si medicina biocomportamentala, pentru a o diferentia de psihosomatica ca subspecialitate psihiatrica, care recent a devenit o specialitate aprobata de Colegiul American al Specialitatilor Medicale.

Istoricul psihosomaticii
Schimbarile medicinii psihosomatice s-au centrat initial pe abandonarea ideilor legate de rolul emotilor inconstiente, traumelor din copilarie si trasaturilor de personalitate, toate derivate din psihanaliza. Aceste idei au fost inlocuite de atentia acordata emotiilor manifeste, situatilor curente de viata si circumstantelor de mediu si sociale in care a aparut boala.
Psihosomatica se adreseaza terapiei afectiunilor cu componenta psihologica importanta, cunoscand faptul ca oamenii si propriul lor stress produc 99% din boli, de la cele psihosomatice la cancer. Boala psihosomatica se crede ca este produsa de mania si/ sau vina reprimata. Corpul nostru elibereaza diverse substante chimice, precum endorfinele, adrenalina, etc, iar atunci cand emotiile sunt suprimate si nu exista o eliberare in exterior, tristetea si vina duc la un numar impresionant de boli, datorita suprimarii. Este cunoscut faptul ca factorii psihosociali influenteaza disfunctiile gastro- intestinale, respectiv refluxul gastro- esofagian, ulcerul peptic si sindromul de colon iritabil, modelul biopsihosocial fiind un pas inainte in studiul acestor afectiuni.

Comportament, biologie si psihosomatica
Majoritatea clinicienilor si oamenilor de stiinta sunt interesati de modul in care comportamentul si biologia contribuie la generarea bolii. Analiza Gottschalk- Gleser este o tehnica analitica care masoara anxietatea si agresivitatea, implementata in cercetarea in psihosomatica de cativa zeci de ani, cu scoruri medii obtinute foarte diferite de la o tara la alta, aratand diferentele in evaluarea psihosomatica in functie de zona geografica.

Psihoterapie si psihosomatica
Psihoterapia nu este indicata numai in afectiunile psihosomatice, managementul durerii si al bolilor cronice, ci si pentru terapia copiiilor cu parinti care au boli cronice, in aproximativ 50% din cazuri. Copilul poate sa nu aiba capacitatea de a se descurca cu situatia de viata reprezentata de boala parintelui, astfel ca exista riscul problemelor de sanatate psihica si fizica la copiii cu parinti bolnavi cronici.
Utilitatea psihoterapiei este evidenta nu numai in terapia afectiunilor psihosomatice, ci si a afectiunilor cronice organice, cu componente psihologice derivate care necesita atentie. Asa sunt hepatita cronica cu virus C sau B , SIDA, cancerul, afectiunile renale cronice, pacientii dializati, boala Alzheimer, etc. In domeniul bolilor profesionale psihoterapia este utilizata pentru tratamentul pacientilor cu enecefalopatie toxica cronica, care poate rezulta din expunerea pe termen lung la solventi organici, caracterizata prin dificultati de atentie si memorie, oboseala si simptome afective. Terapia cognitiv- comportamentala este o metoda pentru managementul cognitiilor disfunctionale privitoare la eficacitatea odihnei si pentru a stimula activitatea progresiva.
In general medicii sunt presati de timp si nu mai exista practic relatia terapeutica medic- pacient. Cu toate ca biotehnologia s-a dezvoltat foarte mult in ultimii ani, tot mai multi pacienti necesita psihoterapie, partial si datorita faptului ca in medie medicul petrece 7 minute cu fiecare pacient, in timp ce terapeutul petrece cel putin 30 de minute.
Factorii de mediu si de munca, stilul de viata si reteaua de suport social influenteaza semnificativ bolile. Locusul de control al pacientului si credintele despre sanatate au efecte profunde asupra starii somatice. Exista o mare complexitate a simptomelor, fara explicatie medicala, la care ne referim ca somatizare. Fiecare afectiune somatica se insoteste de simptomatologie psihologica. De exemplu pacientii cu diabet zaharat sunt in general tristi, au schimbari de dispozitie, sentimente de manie, stima de sine scazuta. Factorii psihosociali afecteaza nivelul glicemiei indirect prin complianta la tratament si direct prin efecte neuroendocrine. La randul sau glicemia poate afecta starea emotionala, in aceasta situatie utila fiind terapia cognitiv- comportamentala, care imbunatateste capacitatea de coping, complianta la tratament si controlul glicemiei. Un alt exemplu semnificativ este acela al ulcerului duodenal, despre care nu demult psihiatrii sustineau ca este in primul rand o boala psihosomatica, ceea ce la ora actuala s-a demonstrat a fi fals, ulceul peptic avand etiologie multifactoriala. Oricum, infectia cu Helicobacter pylori, care este acum la moda, nu poate fi considerata o cauza suficienta, mai ales ca pana la varsta de 70 de ani 50% din populatie este expusa infectiei cu H. pylori si nu toate cazurile de ulcer duodenal au infectie cu Helicobacter. Sindromul de oboseala cronica este un sindrom clinic cu prevalenta si morbiditate semnificativa, dar de etiologie necunoscuta, cu putine rezultate medicale obiective care sa explice acest sindrom. Sindromul de oboseala cronica are un efect negativ asupra relatiei pacientului cu familia si prietenii, precum si cu medicul, si asupra stimei de sine a pacientului. Tratamentul actual consta dintr-un program gradat de reabilitare, dar nu exista dovezi in sprijinul eficacitatii tratamentului.
Pacientii cu manifestari fizice si tulburari psihologice datorate afectiunilor psihosomatice au adesea nevoi terapeutice speciale ( Frederick, Phillips, 1992). La nivel constient au vederi pesimiste legate de viitor, inclusiv spectrul mortii iminente. In hipnoza, progresia de varsta poate creste sperantele pozitive ale pacientului pentru supravietuire, utile fiind intarirea eului si integrarea. Sachse (1990) spunea ca terapeutii exercita o influenta puternica asupra procesului explicativ al clientului, tipul de referinte pe care le face terapeutul influentand puternic efectul interventiilor la clientii cu probleme psihosomatice. Hoflich si colab. ( 2005 ) au aplicat un chestionar pentru evaluarea dorintei pacientilor de a participa la terapia de grup, la un numar de 1604 pacienti, gasind ca 23% din cei chestionati doresc sa participe in grupuri de suport, pentru 19% dintre ei recomandarea terapeutului influentandu-le alegerea. Pacientii care participa la aceste grupuri au in general o durata mai mare a bolii, mai multe probleme interpersonale si suport social mai scazut in comparatie cu cei ce nu doresc sa participe. Un aspect care nu este de neglijat se refera la suicidul care poate apare in cursul terapiei la pacientii psihosomatici ( Balon, 2006).

Metode psihoterapeutice in psihosomatica
In tratamentul psihosomatic in prezent se utilizeaza psihoeducatia, tehnicile de relaxare, managementul stressului si terapia suportiva, mai ales cognitiv- comportamentala si psihoterapia psihodinamica. S-a constatat ca psihoterapia este eficace in astmul bronsic, ulcerul duodenal si migrena si mai putin eficace in hipretensiunea arteriala si colita ulcerativa, cu variabilitate la diferitele tipuri de psihoterapii. Frankel ( 1975) sustinea ca hipnoza, tehnicile de relaxare, sugestibilitatea si raspunsul de tip placebo includ ca aplicatii majore in bolile psihosomatice : relaxarea, indepartarea simptomelor si psihoterapia. Autorul recomanda evaluarea hipnotizabilitatii la toti pacientii tratati prin hipnoterapie, cu ajutorul scalelor de sugestibilitate hipnotica.
Herbert Benson este promotorul tehnicilor relaxarii ca strategie terapeutica si preventiva in psihosomatica, care ulterior au fost combinate cu tehnicile de biofeedback, in care diferitele variabile biologice , ca tensiunea arteriala sau tensiunea musculara sunt inregistrate, afisate si aratate pacientului, ca metoda de control a tensiunii arteriale si altor afectiuni.
In 1929 Edmund Jacobson introducea relaxarea progresiva ca terapie a anxietatii, iar in 1975 Herbert Benson descria in detaliu mecanismul de reducere a stressului prin care corpul scurtcircuiteaza raspunsul de tip lupta sau fuga si duce la scaderea tensiunii arteriale, relaxarea musculara si controlul frecventei cardiace. Stressul a fost legat de geneza bolilor coronariene, hipertensiunii arteriale, sindromului de colon iritabil, ucerului gastro- duodenal, anxietatii, tulburarilor de tip adictiv, putand declansa simptome precum greata, cefalee, caderea parului, oboseala si durere musculara.
Exercitiile de respiratie profunda imbunatatesc functia respiratorie si elimina stressul si tensiunea. Inainte de acest exercitiu pacientul trebuie sa devina constient de modul cum respira, punandu-si o mana pe abdomen si una pe piept si observand miscarea mainilor. Daca pacientul are respiratie toracica acest exercitiu de respiratie are efecte benefice. Pacientul sta intins pe spate, cu genunchii indoiti, cu corpul relaxat, o mana pe abdomen si una pe piept. Inspira de cateva ori lung, pe nas, incercand sa miste abdomenul si nu pieptul. Respiratia profunda continua 20 de minute. Dupa terminarea exercitiului se continua cu relaxarea. Metodele de respiratie profunda sunt utilizate apoi de pacient acasa pentru a scadea tensiunea.
Relaxarea este de mai multe tipuri: de eliberare, profunda si controlata. Se incepe cu relaxarea musculara profunda Jacobson, care poate fi inregistrata pe suport audio si pe care pacientul o poate asculta si acasa, recomandandu-se sa practice zilnic acest exercitiu. Relaxarea de eliberare, ca si relaxarea profunda, are drept scop reducerea tensiunii musculare, fara a face referire ca si in relaxarea musculara profunda atat la relaxarea, cat si la contractia musculara, ci numai la relaxare. Relaxarea de eliberare este recomandata ca urmator pas, dupa ce pacientul este familiarizat cu relaxarea musculara profunda. Pacientul sta relaxat in scaun, isi concentreaza atentia supra relaxarii si isi imagineaza cum cu fiecare expiratie tensiunea ii paraseste corpul. Relaxarea controlata combina relaxarea cu exercitiile de respiratie profunda, utilizand un cuvant sau o imagine pentru a declansa sentimentul imediat al relaxarii musculare. Acest cuvant sau imagine trebuie sa fie asociate cu relaxarea in mintea pacientului. Se alege un cuvant sau o imagine care sunt utilizate in cursul exercitiului de relaxare in mod repetat, pana cand acel cuvant sau acea imagine declanseaza automat relaxarea. Cuvantul poate fi pur-si-simplu “relaxeaza-te”, frecvent folosit pe casetele cu exercitii de relaxare, sau poate fi de exemplu o imagine mentala a unei plaje, a unei flori, sau orice altceva. Relaxarea poate fi contraindicata pentru unii pacienti, de exemplu cei cu boli cerebrale organice sau traumatisme cerebrale care au disfunctii cognitive, depinzand de gradul lor de functionare.
Imageria ghidata este o alta tehnica folosita in terapia psihosomatica. Este un proces cu doua componente : prima componenta implica relaxarea profunda prin tehnici de relaxare si antrenament respirator. In faza de relaxare pacientul inchide ochii si se concentreaza pe respiratia rara, sau pe tensiunea din muschi, de multe ori pe un fond de muzica linistita sau sunete din natura, ca de exemplu valurile marii sau ciripitul pasarilor, care induc relaxarea. Odata ce pacientul se relaxeaza incepe exercitiul de imagerie, cu imagini relaxante care odihnesc mintea si corpul. Pacientul poate utiliza rememorarea cestei imagini, a unei situatii sau a unui scenariu pentru a diminua anxietatea, cum ar fi in cursul nasterii, interventiilor chirurgicale sau evenimentelor anxietante. Pacientul se poate imagina ca parcurgand fiecare pas al anxietatii, pe care apoi il depaseste.
In transa hipnotica sunt utile in terapia psihosomatica imageria locului preferat, tehnicile pentru cresterea stimei de sine, tehnica anxiometrului, si imageria ghidata in stare de transa, cu metafore directionate catre afectiunea somatica respectiva, cum sunt metaforele orientate intestinal in terapia colonului iritabil ( metafora raului care curge, metafora metronomului), vizualizarea partii bolnave a corpului ( tehnica utilizata in terapia ulcerului duodenal), terapia partilor ( pentru tinitus ),metafora calatorie cu pluta ( in tratamentul hipertensiunii arteriale), metafora luminii albe ( pentru promovarea generala a insanatosirii), etc. Exista la ora actuala protocoale terapeutice distincte pentru multe din afectiunile psihosomatice, impreuna cu imageria destinata controlului durerii. Inainte de interventia hipnotica majoritatea autorilor recomanda determinarea gradului de sugestibilitate hipnotica cu ajutorul scalei de sugestibilitate hipnotica Stanford.
Indicatiile hipnozei sunt in:
- obsterica: anestezie, controlul contractiilor uterine, managementul durerii;
- stomatologie si chirurgie dentara: controlul durerii, salivatiei, contractiei musculare, bruxismului, reflexelor nazele, controlul anxietatii;
- anestezie: diminuarea anxietatii preoperatorii, anestezie generala;
- reumatologie si traumatologie: terapia durerii;
- patologie vasculara: hipertensiunea arteriala, sindromul Raynaud, boala coronariana;
- pneumologie: astmul bronsic, bronsita cronica, insuficienta respiratorie, terapia lasatului de fumat;
- dermatologie: eczeme, psoriazis, veruci, alte afectiuni psihosomatice;
- sexologie: disfunctii sexuale;
- ORL: acufene, tinitus, vertij, sindrom Meniere, disfonie, laringospasm;
- neurologie: migrene, insomnie, ticuri, stress, anxietate, teama, fobie, agresivitate, controlul durerii;
- gastro- enetrologie: diskinezie esofagiana, sindrom de colon iritabil, afectiuni digestive functionale, recto- colita hemoragica, ulcer gastro- duodenal;
- nutritie: terapia obezitatii;
- boala canceroasa: vizualizare pentru cresterea efectelor chimioterapiei, a reactiilor de aparare a sistemului imunitar si modificarile actiunii Il-2.
Psihoterapia Ericksoniana ofera o perspectiva de tip integrare personala si dezvoltare a pacientilor, cu facilitarea mecanismelor inconstiente care lucreaza permanent pentru mentinerea echilibrului.
In ultimii ani au aparut noi tehnici terapeutice utile in pihosomatica, terapia cognitiv- comportamentala castigand serios teren in acest domeniu. Psihologii acorda o atentie crescuta cognitiei distribuite, examinand nu doar psihismul individual, ci si mediul fizic si social, asa cum in informatica se discuta despre inteligenta artificiala distribuita prin retele de cooperare intre calculatoare ( Paul Thagard, 1997).
Derivata din terapia cognitiv- comportamentala este tehnica biofeedback-ului, care combina relaxarea, vizualizarea si tehnicile cognitive. Pe corp se plaseaza senzori care masoara tensiunea musculara, undele cerebrale, frecventa cardiaca, temperatura corpului, si traduc informatiile prin inregistrare audio sau video. Pe masura ce pacientul vede informatia de pe monitor, incepe sa-si dea seama de modul in care gandurile, frica si imaginile mentale ii influenteaza reactiile fizice. Monitorizand relatia dintre minte si corp, poate fi folosita deliberat imageria mentala pentru a manipula frecventa cardiaca, temperatura corporala, undele EEG, alte functii ale corpului, pentru a reduce stressul. Prin biofeedback pacientul poate vedea rezultatul eforturilor sale, dar biofeedback-ul poate fi contraindicat la persoanele cu pace-maker.
Terapia prin sunet, incluzand terapia prin muzica si sunetele din natura este de asemenea utila in terapia afectiunilor psihosomatice. Diferite sunete declanseaza emotii si reactii diferite. In 1896 medicii americani descopereau ca muzica poate imbunatati procesul gandirii si fluxul sangvin, dar terapia prin muzica a inceput in 1940, cand a fost utilizata ca tratament de reabilitare pentru soldati. Intre 1950 si 1960 terapia prin sunete s-a dezvoltat in Europa, Alfred Tomatis si Guy Bernard, medici ORL din Franta promovand terapia prin sunet auzit in casti, fiind astazi larg folosita pentru a trata afectiuni de la dificultati academice pana la anxietate, atat la adult cat si la copil. Se sustine ca terapia prin sunet este benefica in tratamentul stressului, anxietatii, hipertensiunii arteriale, depresiei si autismului. In terapia bolii Alzheimer se folosesc incantatiile, despre care se spune ca ajuta la functionarea memoriei. Terapia Tomatis este promovata si pentru pacientii cu probleme motorii si de coordonare. Pacientul foloseste casti cu conducere aeriana si osoasa pentru a asculta frecvente muzicale inregistrate, despre care se crede ca actioneaza asupra undelor cerebrale. Alte forme de terapie prin sunet sunt cele cu frecvente speciale sau muzica pentru SIDA sau obezitate, terapia cu sunete sintetizate, pentru a induce o stare de transa, si adaptarea instrumentelor vechi tibetane, impreuna cu incantatiile sau meditatia.
Alte metode terapeutice implicate in terapia psihosomatica moderna sunt consilierea directiva, bazata pe explicatiile furnizate pacientului, psihoterapia psihodinamica si terapia centrata pe persoana.

Relatia dintre psihologie si psihosomatica
Cu toate ca la ora actuala exista o gama atat de variata de metode terapeutice destinate terapiei psihosomatice in culturile vestice exista inca o problema in relatia dintre psihologie si sanatatea fizica, probabil datorita persistentei influentei lui Rene Descartes ( 1637) a carui filozofie se refera la dualism, o separare intre corp si minte. Psihanaliza a fost prima care a incercat sa acopere acest gol prin intremediul medicinii psihosomatice, spunand ca in diferite afectiuni exista anumite trasaturi de personalitate. Acestea sunt insa niste formulari simplificate, fiindca unele afectiuni pot fi, de exemplu, de natura alergica, sau infectioasa. Psihosomatica datoreaza multe lui Sigmund Freud, insa terapia strategica dezvoltata de Paul Watzlawick si hipnoza Ericksoniana, promovata de Milton Erickson permit abordarea afectiunilor functionale si psihosomatice fara a necesita psihoterapie de lunga durata.

Psihoterapia si hipnoza in tratamentul anxietatii

Oana Maria Popescu

Ce este anxietatea?

In momentul de fata nu exista o definitie universal acceptata a anxietatii. Oricum, cei mai multi teoreticieni sunt de acord cu faptul ca punctul central este teama in legatura cu starea de bine a persoanei sau a cuiva sau a ceva semnificativ pentru persoana respectiva. Amenintarea perceputa poate fi fizica, emotionala, sociala sau spirituala si are impact la cel putin trei nivele: cognitiv-experiential, comportamental si psihologic.

Anxietatea este in orice caz o emotie fundamentala cu implicatii la nivelul adaptarii, astfel ca situatiile sau evenimentele percepute in mod eronat genereaza anxietate, ce este maladaptativa. Power si Dalgleish (1997) definesc anxietatea ca stare de mobilizare fiziologica aparuta in urma perceperii unei amenintari, care nu a fost canalizata in directia adecvata. Cu alte cuvinte, sunt mobilizate resursele biologice de supravietuire ale persoanei in cauza.

Termenii de teama/ frica si anxietate sunt de multe ori folositi fara o distinctie clara. In DSM -III -R acesti termeni aproape ca nu pot fi diferentiati, desi teama este o componenta a anxietatii, anxietatea reflectand experienta subiectiva a pacientului. Anxietatea este o experienta comuna, aproape zilnica, atat a adultilor, cat si a copiiilor si in anumite circumstante poate avea efecte pozitive, ca de exemplu atunci cand serveste drept functie facilitatoare. Astfel anxietatea este o problema de gradatie. Tulburarile de tip anxios sunt acelea in care anxietatea este disproportionata in raport cu stimulul.

Tratamentul anxietatii

Multa vreme s-a discutat daca problemele emotionale de tipul anxietatii sunt curabile si la prima vedere anxietatea parea o problema incurabila. Persoanele cu tulburari de anxietate tind sa aiba accese de anxietate in mod repetat si persista de multe ori ingrijorarea in legatura cu revenirea simptomelor. Psihoterapeutul poate sa se afle in situatia in care nu este prezent atunci cand revin simptomele de anxietate ale clientului si astfel clientul isi poate pierde increderea in psihoterapeut, renuntand la ajutorul oferit de catre acesta.

Dar autori precum John A. Scott sustin ca nu psihoterapia este ineficace, ci intelegerea a ceea ce inseamna anxietatea. Procesul hipnoanalitic de exemplu permite descoperirea amenintarii emotionale sau spirituale, care creaza un asa- numit        “sindrom zombie” (walking zombie syndrome). Psihoterapia are misiunea de a corecta credintele negative sau distorsionate.

Atunci cand anxietatea este privita ca reactie singulara cu anumite simptome si unica cauza explicabila, pericolul de recadere este mare. Anxietatea este precedata de precursori traumatici. Astfel tratamentul anxietatii trebuie sa vizeze atat depasirea anxietatii proriu- zise, cat si reducerea stressului si gandirea pozitiva in termeni de afirmare a sinelui. Anxietatea nu este numai un raspuns la mediu, ci si un mod de gandire, o reactivitate fiziologica si un set complex de comportamente. Pentru individul inclinat spre anxietate (anxiety- prone individual) evitarea unei situatii datorita potentialului sau anxiogen este suficienta pentru a cauza o reactie exagerata care va apare mai tarziu. Terapia eficienta are menirea de a ajuta persoana sa dezvolte noi modalitati de gandire, noi tipare de comportament si de a scadea reactivitatea fiziologica.

In acest sens este important sa diferentiem anxietatea de tipul de personalitate de tip anxios, care este ontologic bazat pe tipul de personalitate obsesiv- compulsiv, care gandeste la modul perfectionist. Gandirea de tip perfectionist este si motivul pentru care anxiosul este deprimat de multe ori. Persoana nu se ridica la nivelul propriilor expectante, iar gandirea este automata.

Exista posibilitatea ca anxietatea sa fie predeterminata genetic. Se pare ca orice stimul care declanseaza secretia de adrenalina poate declansa anxietatea, astfel ca persoanele cu secretie crescuta de adrenalina ar putea fi inclinate spre anxietate.

Psihoterapia se va adresa tuturor acestor componente.

Hipnoza in tratamentul anxietatii

Hipnoterapia/ hipnoza clinica prezinta avantajul posibilitatii inducerii relaxarii rapide ca mijloc de interventie de urgenta si faciliteaza imageria mentala, pregatind persoana anxioasa pentru confruntarea cu situatia sau situatiile anxiogene. Transa permite in plus realizarea unei stari de disociere , astfel ca persoana hipnotizata prezinta “constiinte paralele”, cu pastrarea rolului “observatorului ascuns”.

Terapiile de relaxare in general sunt fundamentul oricarui sistem de management al stressului. Simpla combinare a diferitelor forme de relaxare poate duce la ameliorarea semnificativa a simptomelor. La baza relaxarii sta asa- zisul “raspuns de relaxare”, care este mobilizat mai incet decat raspunsul de infruntare sau evadare in cazul confruntarii cu situatii periculoase, probabil datorita faptului ca in cazul musculaturii nu exista o comanda care sa duca in mod direct la deconectare. Implusurile nervoase ajunse la nivel muscular sunt destinate sa produca contractia, si nu relaxarea musculara.

Persoana anxioasa evita confruntarea, comportamentul de evitare fiind o componenta importanta in anxietate. Dar confruntarea are beneficii multiple: extinctia previziunilor sumbre, habituarea (obisnuirea cu un anume stimul), insusirea unor noi abilitati de coping, modificarile cognitive si inhibitia reciproca (un comportament incompatibil il inlocuieste pe celalat).

Unele forme de interventie psihoterapeutica recurg la confruntari directe cu situatiile anxiogene, dar de multe oir intampina rezistenta. Hipnoterapia ofera posibilitatea imaginarii situatiei anxiogene, fiind folosita in cadrul desensibilizarii progresive. Probabil ca pacientii care au capacitatea de a se relaxa profund si de a vizualiza clar beneficiaza cel mai mult de pe urma acestui tip de terapie. Daniels  in 1976 raporteaza chiar  un caz de desensibilizare hipnotica in numai doua sedinte de terapie.

Reprezentantii hipnoterapiei Ericksoniene insista asupra rolului invatarii prin analogii si metafore terapeutice, in detrimentul sugestiilor care mobilizeaza la actiune. Scopul este acela de a ajuta clientul in achizitionarea unei mai mari flexibilitati in cadrul rolurilor sociale si in dezvoltarea unor modalitati de coping mai adecvate.

In 1996 Kirsch si Coe aplica terapia de tip BASIC-ID conceputa de Lazarus, tintind sapte componente fundamentale ale anxietatii: comportamentul (behavior), emotiile (affect), senzatiile (sensation), imaginatia (imagery), cognitiile  (cognitions), sistemul realtiilor interpersonale (interpersonal) si medicatia utilizata (drugs/ physiology). Acesti factori sunt influentati prin imageria mentala, exersarea formelor de comportament adaptat, apropierea treptata de scopurile stabilite si restructurarea cognitiva. Ellis in mod special pune accentul pe modificarea convingerilor si comportamentului (terapia comportamentala rational- emotiva), considerand importanta combaterea gandurilor irationale, insusirea prin joc de rol si modelare a cognitiilor si comportamentelor eficiente din punct de vedere al adaptarii, antrenamentul abilitatilor (skill training), intarirea si diminuarea sensibilitatii patologice in situatii anxiogene (desensibilizarea in vivo).

Alti autori, precum Nash (1996) considera necesar psihodiagnosticul prin utilizarea testului Rorscach si MMPI in cadrul “hipnozei informate din perspectiva psihanalitica”. Hipnoza furnizeaza astfel instrumentele necesare orientarii spre simptome, diminuarea emotiilor negative, fortificarea mecanismelor de aparare si de coping si intarirea sentimentului de eficienta personala.

In 1990 Higgins propune o interventie structurata pentru tratamentul anxietatii pornind de la prezumtia ca la originea anxietatii ar sta perceptia iluzorie a faptelor. Persoana se evalueaza negativ si se reprezinta ca actionand indezirabil, astfel ajungand la anxietate si comportamente avand drept scop reducerea discomfortului. Anxietatea apare atunci cand persoana percepe o discrepanta intre ceea ce este si face si expectantele sale sau ale celorlaltora vis-a-vis de aceasta. Higgins propune o terapie prin care clientii sa fie ajutati sa foloseasca mai eficient cunostintele si abilitatile pe care le au. Pe termen scurt se vizeaza reducerea la nivel tolerabil a anxietatii, iar pe termen lung, modificari treptate, astfel incat clientul sa poata renunta gradat la valorile si tehnicile ineficiente, in conditii de control si siguranta. Interventia cuprinde trei parti: culegerea de informatii si planificarea, interventia hipnotica si exlicatiile si modificarea perceptiilor. Pentru persoanele lipsite de imaginatie, care nu pot vizualiza cu usurinta in cadrul hipnozei, Higgins propune ca alternativa descrierea metaforica a experientelor traite. Marele avantaj al acestei metode este acela ca inca de la inceput clientul are sentimentul de control asupra simptomelor cu care se confrunta, contribuind la intarirea eului.

Scott (2002) insista supra valorii autohipnozei in tratamentul anxietatii. Clientul trebuie sa invete diferenta dintre ceea ce este posibil si ceea ce este probabil. Totul este posibil, dar de obicei probabilitatea unui dezastru este destul de mica. Siguranta este ceea ce anxiosul trebuie sa accepte ca atitudine, ca mod de gandire, evaluare a realitatii curente. Este important sa invatam persoana anxioasa sa refuze sa asculte mesajele interne care ii sugereaza ca circumstantele respective sunt provocatoare de discomfort. Iar pentru o terapie cu succes de durata lunga clientul are nevoie sa isi asume responsabilitati, autohipnoza facilitand aceste scopuri terapeutice.

Tratamentul anxietatii la copii urmeaza in general aceleasi principii, insa adaptate corespunzator varstei. Anxietatea de tip nespecific, generalizata (free- floating anxiety) a fost tratata cu succes prin hipnoza, de obicei cu sugestii de relaxare si siguranta. Reducerea anxietatii este considerata o componenta majora a tratamentului incununat de succes.

La copii predomina anxietatea de separare si anxietatea senzoriala inaintea varstei de 3 ani, in timp ce la varste mai mari apar anxietatile de tip social ( teama de scoala, de respingere sociala, de esec, etc).

Astmul bronsic a fost tratat in multe cazuri cu succes la copii, relaxarea fiind probabil foarte utila astmaticilor ca parte a desensibilizarii progresive atunci cand astmul bronsic are o compoeneta identificabila de anxietate maladaptativa, si mai putin o componenta disfunctionala pulmonara.

Evaluarea copiilor anxiosi si / sau fobici se realizeaza in mai multi pasi: functionare generala, probleme psihologice presante de alta natura, probleme si factori stresanti care contribuie la anxietate, impactul problemei de prezentare asupra copilului si familiei, stabilirea aptitudinilor copilului pentru hipnoterapie. Se ia in considerare responsivitatea hipnotica, care este crescuta la copii, si la pacientii fobici in general. Interventiile se bazeaza pe relaxare, hipnoanaliza, imbunatatirea strategiilor de coping, modificarea atributelor situatiei, expunerea la stimulii declansatori in conditii de siguranta si cresterea sentimentului de control si eficienta a sinelui. Pentru copii este deosebit de importanta combinarea tehnicilor hipnotice cu tehnici non- hipnotice care sa duca la modificarea mediului fizic, emotional sau social. Parintii sau alti adulti cu influenta asupra copilului trebuie sa fie inclusi in procesul terapeutic. Parintii in special este nevoie sa fie educati in ceea ce priveste hipnoza, deoarece exista multe perceptii eronate legate de tehnicile hipnotice (“miturile hipnotice”).

O problema de tip special la copii este si aceea ca anxietatea se leaga de multe ori de teama de a dezamagi parintele sau terapeutul. Pe de alta parte, copiii cu pavor nocturn trebuie tratati prin metode care initial sa nu implice inchiderea ochilor.

Atat pentru adulti, cat si pentru copii exista domenii interesante pentru cercetare in hipnoza: mecanismele ce duc la schimbari fiziologice utile in controlul anxietatii, intrebarea daca aceste schimbari fiziologice sunt secundare sau simultane modificarilor cognitive si afective. Insa in timp ce hipnoterapia este o parte importanta a tratamentului pacientului anxios, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca trebuie acordata importanta cuvenita ponderii tehnicilor implicate in tratament.

„MODELUL MILTON”- CONSTRUIREA INTERVENŢIILOR METAFORICE ÎN PSIHOTERAPIE

Oana Maria Popescu

Rodica Miron

Cosmina Păcurar

Loredana Drobot

(lucrare prezentata in cadrul Conferintei Nationale de Hipnoza Ericksoniana, 2007)

“Învaţă-mă şi voi uita,

Arată-mi şi îmi voi aminti,

Implică-mă şi voi înţelege”.

(Nadia Lalak, 2003)

1. Metafora terapeutică şi modelul Milton

Metafora terapeutică este un tip de metaforă conceptuală prezentată sub formă de poveste sau altă paralelă la o întreagă situaţie sau un aspect al ei, relatată de către psihoterapeut clientului.

Cei mai cunoscuţi „utilizatori” de metafore în lumea modernă sunt George Lakoff, unul din cei mai de seamă lingvişti din SUA, şi Milton Erickson, aşa-numitul „părinte al hipnoterapiei moderne”. Conform cu Erickson metafora deţine un rol crucial în comunicarea şi experienţa umană. Comunicarea umană este privită în psihoterapia Ericksoniană ca fiind o metaforă, iar metaforele sunt utilizate în hipnoterapie pentru a comunica simultan la mai multe nivele.

Programarea neurolingvistică numeşte „modelul Milton” tipul de limbaj care îşi are originile în utilizarea limbajului de către Milton Erickson, respectiv un model de contruire a propoziţiilor cuprinzând o mulţime de omisiuni, distorsiuni şi generalizări. Folosirea limbajului complex distrage mintea conştientă şi permite accesul mai facil la resursele inconştiente.

În sens larg modelul Milton se referă la utilizarea comunicării de tip metaforic şi a limbajului Ericksonian.  Metaforele realizează conexiuni creative între 2 evenimente sau experienţe pentru a crea un exemplu, iar Milton Erickson, maestrul terapiei metaforice, când a fost întrebat care sunt cele mai importante trei variabile ale terapiei a răspuns: „observă, observă, observă”, cu referire la metaforele furnizate în terapie de către clientul însuşi.

Cei mai de seamă maeştri contemporani ai comunicării care au utilizat metaforele ca şi modalitate de comunicare au fost Nelson Mandela, Winston Churchill, John F. Kennedy, Mohamed Ali şi Martin Luther King.

Metafora funcţionează la mai multe nivele. Mintea conştientă procesează conţinutul poveştii în timp ce inconştientul recepţionează mesajul ascuns în metaforă. Mesajul metaforei duce la schimbare, iar mintea conştientă se concentrează pe suprafaţa poveştii. În poveste se creează realităţi paralele, aşa cum se întâmplă în vis, astfel încât problemele pot fi rezolvate la nivel inconştient.

Pe de altă parte, ne spunem nouă înşine, încontinuu, în minte, versiuni diferite ale propriei noastre poveşti de viaţă. Versiunile auto- construite ale scriptului vieţii proprii nu sunt nimic altceva decât metafore personale, nu neapărat conforme adevărului realităţii externe.

2. Tipuri de metafore şi intervenţii metaforice în psihoterapie

De cele mai multe ori folosirea sintagmei „metaforă terapeutică” ne duce cu gândul la poveşti, parabole, aforisme, basme, şi alte forme de comunicare verbală sau scrisă. Însă metafora terapeutică se referă la toate tipurile de intervenţii care implică crearea de paralele cu situaţia de viaţă a clientului sau accesarea posibilităţii de identificare cu conţinutul metaforic prezentat. Astfel, în marea familie a metaforelor terapeutice îşi găsesc locul poveştile şi basmele, respectiv biblioterapia ca metodă terapeutică, filmele şi implicit video- sau cinematerapia, muzica, respectiv meloterapia, teatrul şi ca urmare dramaterapia şi psihodrama, jocurile şi terapia prin joc, umorul, recadrarea, sculptura familială, temele de casă şi ritualurile ca tehnici împrumutate din terapia cognitiv- comportamentală.

De altfel, orice psihoterapie eficace implică utilizarea metaforelor într-o formă sau alta.

Bibilioterapia

Bibiloterapia se bazează pe citirea şi discutarea poveştilor. Conform biblioterapiei, o serie de poveşti clasice ne învaţă despre diferite valori: “Cărţile junglei” despre respect şi prietenie, “Pinocchio” despre dragoste, devoţiune şi îndrăzneală, “Cenuşăreasa” despre încredere şi armonie, iar “Harry Potter” despre prietenie şi bunătate, pentru a da doar câteva exemple.

Bruno Bettelheim, în „The Uses of Enchantment”, 1976, exemplifică din punct de vedere psihanalitic care sunt mesajele pe care le transmite basmul sau povestea. În „Cei trei purceluşi” este prezentat principiul plăcerii versus principiul realităţii.  Acest basm îl învaţă pe copil să nu fie leneş şi să ia lucrurile uşor pentru că poate muri. Planificarea inteligentă ne poate face victorioşi. Este prezentat şi avantajul de a te maturiza, pentru că cel de-al treilea purceluş este cel mai mare şi mai vârstnic.

Casele simbolizează şi progresul istoric al omului de la casa de paie la cea de cărămidă, iar din punct de vedere psihanalitic de la personalitatea dominată de id la cea influenţată de superego şi controlată de ego.

Cei doi purceluşi mai tineri trăiesc în conformitate cu principiul plăcerii, căutând gratificare imediată. Cel de-al treilea a învăţat să trăiască în conformitate cu principiul realităţii.

Copilul învăţă de asemenea că există posibilitatea de a-şi dezvolta inteligenţa pentru a fi victorios asupra unui oponent mai puternic.

Lupul este o proiecţie externă a răutăţii copilului, a dorinţei sale de a devora şi a anxietăţii ca să nu aibă cumva soarta similară lupului.

Copilul înţelege subconştient şi diferenţa dintre a mânca şi a devora, respectiv între principiul plăcerii necontrolat şi cel controlat (purcelul aduce şi mâncare în casă).

Purceluşul cel mai mare este superior celor mai tineri (atipic, pentru că in poveşti de obicei fratele cel mai mic triumfă). Copilul poate identifica progresul său, identificându-se pe rând cu fiecare din cei trei purceluşi.

Lupul primeşte ceea ce merită, şi astfel este adus în scenă şi principiul dreptăţii.

Dispariţia primilor doi purceluşi nu este dramatică: copilul înţelege că trebuie să ne debarasăm de formele de existenţă anterioare dacă dorim să ajungem într-o formă superioară. Cei trei purceluşi sunt aceeaşi persoană, în stadii diferite (răspunsul lupului este exact la fel).

Gândirea copilului este direcţionată spre propriul său progres şi el poate trage propriile concluzii.

Poveştile terapeutice

Unele din cele mai vechi poveşti din lume sunt cele ale aborigenilor australieni, care povestesc despre naşterea fenomenelor naturale. Se spune că totul a început cu şapte femei care controlau focul, şi un bărbat a venit şi a furat focul pentru el însuşi. Neputincioase, femeile se ridicară la cer şi deveniră constelaţia “Şapte surori”, în timp ce bărbatul refuza să împartă focul cu ceilalţi. Enervat de cererile oamenilor, el aruncă cu cărbuni în ei, şi porni un incendiu în care el însuşi fu incinerat. Şi mai trăieşte şi azi, transformat în cioară.

Michael Yapko spunea că “poveştile ca instrumente educaţionale au fost principala metodă de educare şi socializare în istoria umană”.

Biblia este o poveste metaforică despre facerea lumii. Ca specie, oamenii au folosit poveştile pentru a explica lumea în care trăiesc şi propriile origini. Aceste poveşti ne ajută să definim şi să înţelegem multe lucruri care altfel ar fi de neînţeles, şi astfel ne permit să ne creăm lumea.

Isus şi Budha nu ţineau cursuri, ci foloseau parabole. Zen Budhiştii sunt cunoscuţi pentru poveştile lor profunde. Piesele de teatru, baletul şi opera sunt alte forme de metafore, ca şi video-clipurile şi filmele. Poveştile ne pot împlini visele şi visele noastre sunt de fapt poveşti.

Nadia Lalak (2003) spunea:

“Învaţă-mă şi voi uita,

Arată-mi şi îmi voi aminti,

Implică-mă şi voi înţelege”.

Poveştile sunt o parte importantă de implicare a clienţilor în înţelegerea informaţiei.

Poveştile au şi puterea de a disciplina. De exemplu în Nepal există tradiţia ca pedeapsa pentru comportamentul neadecvat la copii să fie înlocuită de poveşti cu personaje înfricoşătoare. Poveştile inspiră şi motivează, invocă emoţii, promovează schimbarea, crează legături minte-corp, au puterea de a vindeca.

Milton Erickson utiliza poveşti metaforice structurate în scop terapeutic.

Comunicarea metaforică în terapie prezintă mari avantaje. În primul rând sunt “ateoretice”. O astfel de comunicare aduce oamenii laolaltă, ne ajută să ne conectăm unii la alţii, să facem noi înşine conexiuni şi să formăm noi relaţii. Povestea nu are leagătură doar cu conţinutul său verbal, ci în primul rând cu conectarea. Poveştile relatează informaţia mai eficace decât un simplu fapt şi se apropie mai mult de experienţa personală.

Metaforele sunt o formă de comunicare indirectă, imaginativă şi implicită cu clientul. De multe ori cuvintele “metaforă terapeutică”, “poveste terapeutică” sau “poveste care vindecă” sunt folosite in acelaşi mod.

Există o diferenţă între poveştile orale şi cele scrise. Poveştile transmise pe cale orală sunt dinamice, aşa cum trebuie să fie poveştile, şi ele sunt adaptate de la povestitor la povestitor şi de la un ascultător la altul.

Poveştile au o serie de caracteristici ale comunicării eficace:

-         sunt interactive

-         ne învaţă prin atractivitate

-         înving rezistenţa

-         dezvoltă abilităţile de rezolvare a problemelor

-         crează posibilităţi

-         invită la luarea independentă a deciziilor

Basmele

Perspectiva psihanalitică

Copilul are nevoie de o modalitate prin care să se înţeleagă pe sine în lumea complexă în care trăieşte. De obicei copilul găseşte înţelesuri în basme. Basmele comunică cu copilul la mai multe niveluri. Conform modelului psihanalitic al personalităţii umane basmele poartă mesaje importante la nivel conştient, subconştient şi inconştient.

Copiii, indiferent de nivelul lor intelectual şi de vârsta pe care o au, par să prefere basmele populare oricăror alte poveşti. Aceste basme fac referire la presiunile interne pe care copilul le înţelege automat în mod inconştient şi oferă soluţii temporare şi permanente la problemele sale.

Problemele cu care copiii se confruntă sunt multiple: dezamăgiri, dileme, rivalităţi între fraţi, achiziţionarea unei valori proprii, realizarea existenţei sinelui, depăşirea dependenţelor.

Copilul nu poate înţelege mediul său în mod raţional, ci prin intermediul viselor cu ochii dechişi, fanteziei şi jocului. Astfel, conţinutul inconştient este încorporat în fanteziile conştiente. Basmele oferă noi dimensiuni imaginaţiei copilului, pe care probabil i-ar fi dificil să le descopere de unul singur. Mai important chiar, forma şi structura basmelor sugerează copilului imagini prin intermediul cărora îşi poate structura fanteziile şi îşi poate găsi un drum în viaţă.

Atât la copil, cât şi la adult, inconştientul este un determinant important al comportamentului inconştient. Conform teoriei psihanalitice dacă materialului inconştient îi este permis să ajungă la nivel conştient şi să fie prelucrat prin intermediul imaginaţiei, potenţialul său dăunător (prin reprimare presupunându-se că duce la personalităţi rigide, obsesiv-compulsive) este mult redus, şi are, dimpotrivă, un efect pozitiv.

Copilul are nevoie de sugestii în formă simbolică despre cum poate depăşi diverse probleme şi poate ajunge la maturitate. Poveştile „corecte politic” nu menţionează îmbătrânirea sau moartea, limitele existenţei noastre, sau dorinţa de viaţă eternă.

Basmele prezintă la modul imaginar procesul dezvoltării umane şi fac acest proces mai atractiv pentru copil. Pe lângă înţelesul lor profund psihologic, basmele sunt o operă de artă. Basmele nu ar putea avea impact dacă nu ar fi o formă de artă. Şi în acest sens basmele sunt unice, fiind o formă de artă pe care copilul o poate înţelege.

În basm este exprimată şi moştenirea noastră culturală. În funcţie de punctul de vedere asupra basmului, putem găsi în el înţelesuri diferite. De exemplu în „Scufiţa Roşie” faptul că este înghiţită de lup este privit ca temă pentru:

-         noaptea care devorează ziua

-         iarna care înlocuieşte anotimpurile calde

-         zeul care înghite victima sacrificată.

Basmele abundă şi în elemente religioase, şi multe poveşti biblice au o structură asemănătoare basmelor. De exemplu „1001 de Nopţi” este plină de referinţe la religia islamică. Multe din poveştile fraţilor Grimm fac referire la Dumnezeu.

Basmele sunt terapeutice pentru că pacientul îşi găseşte propriile soluţii prin contemplarea a ceea ce basmul pare că implică despre sine însuşi şi conflictele sale interne în acel moment al vieţii.

Basmele nu au pretenţia să descrie lumea aşa cum este, şi nici nu ne dau sfaturi referitoare la ceea ce ar trebui să facem. De obicei basmul nu are nimic de-a face cu viaţa exterioară a pacientului, ci cu problemele sale interioare. Natura nerealistă a basmului este foarte importantă pentru că devine clar că el nu conţine informaţii despre lumea externă, ci despre procesele interne.

Miturile au multe lucruri comune cu basmele, dar în mituri eroul principal este frecvent prezentat ca personaj demn de urmat.

Basmele răspund în mod sugestiv la întrebări eterne:

-         Cum este lumea cu adevărat?

-         Cum îmi voi trăi viaţa în această lume?

-         Cum pot fi eu însumi?

Basmul este o experienţă de viaţă pentru copil, şi adolescenţii care nu au parte de basme în copilărie încearcă să compenseze acest lucru în adolescenţă, prin credinţa în astrologie, vrăjitorie, droguri, aderarea la un cult condus de un guru, etc. (Bettelheim, 1976). Basmele sunt o etapă prin care omul trebuie să treacă.

Cu cât o persoană se simte mai sigură în mediul său, cu atât mai puţin are nevoie de proiecţiile infantile (basme, religie, mituri, etc.).

Basmele seamănă de altfel cu visele. Prin intermediul basmului persoana se distanţează de conţinutul inconştientului, pe care-l poate vedea exterior lui, şi asupra căruia poate dobândi controlul.

Când copilul spune despre un basm „îmi place”, înseamnă că are ceva să îi spună şi basmul trebuie repetat.

Perspectiva analizei tranzacţionale

Basmele ajută la inocularea normelor societăţii în mintea copilului la modul conştient, dar la nivel subconştient pot furniza roluri, locaţii şi orare atractive şi stereotipe pentru un scenariu de viaţă defectuos.

Analiza structurală a scenariului este bazată pe Matricea Scenariilor a lui Steiner.

Drama poate fi analizată ca schimbări ale rolului şi locaţiei într-un continuum al timpului. Intensitatea dramei este influenţată de numărul de permutări într-o perioadă de timp (Viteza Scenariului) şi contrastul dintre poziţiile permutate (Gama Scenariului). O viteză şi o gamă scăzute înseamnă plictiseală. Momentul fiecărei permutări variază independent, de la supriză la suspans.

Aşa cum analiza stărilor eului este o parte a analizei tranzacţionale structurale, analiza rolului este o parte a analizei jocului şi scenariilor, în definirea identităţilor implicate în acţiune. Sloganul de pe tricoul unui om poate reprezenta sloganul scenariului său. Cu ajutorul acestui slogan se poate determina, adesea printr-o întrebare indirectă, ce rol joacă în viaţă.

Persoana care “trăieşte într-un scenariu” a simplificat de obicei vederea asupra lumii cu un minimum de personaje dramatice. Diagrama rolurilor furnizează un mijloc de fixare a unui număr prestabilit de identităţi cheie vizualizate în terapie. Când o persoană cunoaşte care a fost “basmul său preferat” rolurile cheie pot fi aşezate în cerc şi apoi se distribuie rolurile în viaţă. Mai puţin frecvent acest lucru poate funcţiona şi invers, şi povestea clasică găsită se potriveşte cu rolurile. Această imagine în circumscrierea acţiunii are o utilitate similară cu analiza jocului.

Săgeţile din diagramă nu indică acţiunea secvenţială, ci regula că toate rolurile se pot schimba între ele, şi că o persoană poate juca orice rol într-un moment sau altul şi poate vedea orice persoană, inclusiv terapeutul, într-unul din aceste roluri la un moment dat. Unele persoane pot prezenta semne de manierism a unora din acestea. Regula schimbării rolurilor este aceeaşi ca şi în analiza jocului, unde într-un anumit moment o persoană joacă “cu toate cărţile din joc”, şi analiza visului, unde “fiecare persoană din vis este cel ce visează”. Tratamentul nu poate fi complet până nu este analizată poziţia persoanei în fiecare rol.

În analiza dramei sunt suficiente trei roluri pentru a înfăţişa mişcările emoţionale care sunt drame. Aceste roluri de acţiune, spre deosebire de rolurile de identitate la care ne-am referit înainte, sunt Persecutorul, Salvatorul şi Victima. Drama începe când aceste roluri sunt stabilite sau anticipate de public. Nu există dramă fără o schimbare a rolurilor. Aceasta este indicată de o schimbare a poziţiei vectorului din diagramă. În următoarele trei exemple se poate urmări permutarea rolurilor.

A. În “Cântăreţul din flaut” eroul începe ca Salvator al oraşului şi Persecutor al şobolanilor, apoi devine Victima a înşelăciunii Persecutorului primar (care nu-i plăteşte onorariul) şi ca răzbunare devine Persecutor al copiiilor din oraş. Primarul se schimbă din Victimă (a şobolanilor) în Salvator (angajându-l pe cântăreţ), în Persecutor (dublă schimbare), în Victimă (copiii lui mor). Copiii se schimbă din Victime Persecutate (şobolanii) în Victime Salvate, în Victime Persecutate de Salvatorul lor (contrast crescut).

B. În “Scufiţa Rosie” eroina începe ca Salvator (mâncare şi companie pentru bunica : S                  V, şi prietenie şi instrucţiuni pentru lup: :S                V). În schimbarea de suspans ea devine Victimă pentru Persecutorul lup ( P                   V), care într-o schimbare neaşteptată este Victimă a pădurarului Persecutor ( P                   V), care în acest act joacă două roluri deodată (viteză crescută), de asemenea Salvează pe Scufiţa Roşie şi pe bunica ( S V). Într-o versiune a poveştii, Scufiţa Roşie, jucând toate trei rolurile, se transformă în Persecutor îndesând pietre în burta lupului împreună cu pădurarul. Schimbările bunicii sunt: V               S,

V                  P, V                  S          ; lupul: V                      S, P                  V,

V                  P (direcţia săgeţilor arată iniţiativa).

C. În “Cenuşăreasa” eroina se transformă din Victimă dublu Persecutată (mama şi surorile vitrege) în Victimă triplu Salvată (zâna ursitoare, apoi şoarecii, apoi prinţul) şi din nou în Victimă Persecutată (după miezul nopţii), apoi Victimă Salvată din nou. O analiză brută a intensităţii dramei pentru ea, prin totalizarea transformărilor, ne dă un număr de 8 transformari: V pp                    Vsss                 Vpp                  Vs.

Drama se compară cu jocurile tranzacţionale, dar drama are un număr mai mare de evenimente, un număr mai mare de permutări per eveniment şi o persoană adesea joacă două sau trei roluri odată. Jocurile sunt mai simple şi există o mişcare majoră. Victima devine Persecutor şi Salvatorul devine Noua Victimă.

Diagrama locaţiei simplifică mişcările de locaţie prin vectorul axei majore Aproape şi Departe care au subdiviziuni în Închis şi Deschis, în Public şi Privat           (spaţiu). Drama este mutarea locaţiei, şi este intensificată de Gama Scenariului (de la casă la sala de bal a castelului, de la Răscruce de Vânturi în China, din curtea din faţă în Oz) şi Viteza Scenariului (aventurile în schimbare ale lui Pinocchio, Ulise, etc).

Mulţi alţi factori pot fi adăugaţi pentru a creşte gradul de contrast precum şi pentru a intensifica drama rolurilor, cum ar fi momentul zilei, anotimpul, temperatura, nivelul zgomotului, lumina, dimensiunile, simbolurile inconştiente, etc. China şi peisajul joacă un rol important în romanele istorice care arată transformări ale personajului odată cu transformările istoriei.

În diagramă cifrele se referă atât la exemple din basme, cât şi la locuri reale:

Privat               Public                           Privat               Public

Deschis   1                   2                                      5                      6                  Deschis

Închis       3                  4                                      7                       8                 Închis

APROAPE                                                     DEPARTE

1.   Locuri apropiate deschise şi private: luminiş în pădure, iaz, curtea din faţă, acoperiş;

2.   Locuri apropiate deschise şi publice: piaţă, teren de joacă, parada pe stradă, bazin de înot, stadion, şosea;

3.   Locuri apropiate închise şi private: iaz, cuptor, vizuină, dormitor, cabinet medical, creier;

4.   Locuri apropiate închise şi publice: tavernă, teatru, boxa martorilor, masa de şedinte, camera de conferinţe, lifturi, vestiare, supermarket, cazinouri, spitale;

5.   Locuri îndepărtate deschise şi private: covor zburător, deal, grădina fermecată, Caleea Lactee, tundra, cerul, deşertul, preeria, plaja liniştită, drum de safari;

6.   Locuri îndepărtate deschise şi publice: împărăţii magice, vapoare, staţiuni de schi, câmpuri de bătălie, plaje de vară, oraşe Europene, Timbuktu, rai;

7.   Locuri îndepărtate închise şi private: peşteră, grotă, casa de turtă dulce, burta balenei, turnul castelului, staţie spaţială, mormânt egiptean, iglu, clopot de scufundare, cadavru, pasaje subterane;

8.   Locuri îndepărtate închise şi publice: ţara minunilor, castele, hotel de vacanţă, şcoala de corecţie, casele sclavilor, barăci militare, cabarete, catedrale.

Imaginea unei călătorii între oricare din categoriile de mai sus într-o singură zi scoate la iveală drama în mutarea locaţiei.

Diagrama în cadrul diagramei pentru o locaţie mai fină poate fi făcută pentru analiza prin retragerea întregii diagrame a locaţiei în cadrul oricăreia din cele 8 subdiviziuni. De exemplu contrastul între a fi închis într-un spaţiu deschis (cabină telefonică exterioară, rachetă, etc) şi a fi într-un spaţiu închis care este atât privat cât şi public (capelă, sală de aşteptare, etc).

În terapie diagrama locaţiei poate fi folosită pentru a ilustra vizual schimbările de locaţie făcute de o persoană, şi câteodată pentru comparaţie cu altele. Poate fi util pentru a arăta tiparele de călătorie ale unei persoane şi a le asemăna cu tiparele scenariului. Multe poveşti clasice au tipare de tip Odisee care includ multe călătorii, în timp ce altele au perioade lungi de somn fără nici o călătorie, cum este “Frumoasa din pădurea adormită”. Un tipar de călătorie dintr-un basm, de exemplu casă- pădure- luminiş depărtat- casa de turtă dulce, poate fi cartografiat numeric pentru referinţă.

Structurarea spaţiului, ca şi a timpului, poate fi utilă în mod similar. Vizual ilustrează opt preferinţe posibile şi arată unde-şi petrece timpul o persoană. Pentru tiparul unui scenariu, scena sfârşitului tragic al cuiva poate fi localizată dinainte şi o       “călătorie a scenariului” poate fi evitată.

Schimbările în spaţiile vieţii pot duce la schimbări semnificative. Se pot stabili decizii importante în viaţă intrând în noi localizări ale scenariului, cum ar fi o slujbă nouă, o casă nouă, o vacanţă sau intrarea în terapie. Schimbările de spaţiu pot duce însă şi la anxietate de separaţie sau anxietate de sosire, adesea cu semnificaţie pentru scenariu.

Interpretările referitoare la camera în care locuieşte o persoană din punct de vedere psihologic, cu imaginaţia şi concretizarea realităţii, a fost multă vreme o parte a tehnicilor terapeutice în analiza tranzacţională. Oamenii îşi pot căra camerele din scenariu după ei, ducând la lucruri cum sunt conferinţe publice în dormitor, vorbitul în baie singur, etc. Injuncţiile parentale pot influenţa aceste lucruri, de exemplu: “Nu-ţi părăsi niciodată casa” şi “Fi în două locuri deodată”.

Un copil este expus la mituri influente, basme şi povestiri clasice într-un mod care diferă de la o familie la alta şi de la o cultură la alta. Culturile diferă nu numai prin selecţia naturală a poveştilor populare care sunt spuse şi tipărite, dar şi în versiunile disponibile ale acestor poveşti. De exemplu “Cenuşăreasa” şi “Scufiţa Roşie” au mai mult de 6 finaluri artificiale diferite. O mamă care citeşte povestea copilului ei are posibilitatea de a alege versiuni fericite, triste, violente, lipsite de autenticitate, etc. Vârsta şi starea civilă a mamei sau preferinţa pentru copil îi pot influenţa alegerea. Multe poveşti includ “a scăpa de copil pentru un timp” indicând că ar putea fi terapeutice pentru mamă, un mod de comunicare cu copiii, şi ele trec de la o generaţie la alta atât datorită preferinţei mamei cât şi a copilului. Cititorii furnizează copilului un rol din scenariu. Uneori o persoană nu-şi poate aminti povestea preferată din copilarie, dar mama acelei persoane îşi va aminti cu siguranţă.

Matricea scenariului a fost folosită pentru urmărirea permisiunilor parentale şi injuncţiilor. Zâmbetul cald al mamei poate însemna “acesta eşti tu” şi poate adauga un “Nu gândi- Fi Cenuşăreasa” în matricea scenariului. În spiritul amuzamentului şi al contractului “Hai să ne prefacem” dintre copil şi mamă, pot apare importante injuncţii: “Nu gândi”, cum ar fi: “Nu observa personajele minore”, “Nu acorda atenţie finalului”(Pay-off), şi “Treci prin asta iar şi iar”. Basmul este foarte eficace şi “prinde” dacă reiterează “mitul familiei” din jurul copilului şi dacă furnizează matricea timpului longitudinal pentru injuncţia care trebuie îndeplinită.

Dramaterapia

Se bazează pe crearea unei “piese de teatru” în jurul unei poveşti şi ajută astfel la identificarea cu personajul, descoperirea finalului şi reţinerea rezultatului.

Prin punerea în scenă a poveştii se creează o metaforă de tip experienţial.

McCormack (1989) susţinea că însăşi psihoterapia este o metaforă de tip piesă de teatru.

Videoterapia

Videoterapia sau cinematerapia este folosită ca intervenţie metaforică. Clienţii se pot identifica cu probleme similare celor pe care le au pentru a construi strategii eficace de ieşire din situaţie. Clienţii sunt rugaţi să urmărească anumite filme şi subiectul lor este discutat în şedinţele de terapie.

Videoterapia foloseşte imagini care cer clientului să introducă în poveste conţinutul personal pentru a construi înţelesuri relevante, ducând la o schimbare.

În cinematerapie sau videoterapie există de altfel liste de filme care se utilizează pentru diferite problematici, iar unele din aceste filme sunt folosite în mod similar intervenţiilor hipnotice.

Jucăriile ca metafore

Jucăriile sunt folosite atât în psihoterapia copilului, cât şi a adultului.

Jucăria ca obiect are o încărcătură metaforică, ea simbolizează un anumit personaj, fantezie sau situaţie de viaţă. De multe ori este mai uşor să atribuim comportamente, sentimente sau gânduri păpuşii, şi păpuşa îşi poate lua libertatea de a spune sau a face ceea ce clientul consideră că nu poate face el însuşi.

Jocul ajută la dezvoltarea sinelui, la interacţiunea minte-corp şi la rezolvarea conflictelor. Facilitează dezvoltarea identităţii şi aptitudinilor sociale, şi modelează comportamentul şi rolurile adecvate cultural.

Umorul ca metaforă

Râsul este o activitate umană timpurie, care apare în jurul vârstei de 4 luni. Râsul pare a fi un mecanism funcţional care ajută la adaptarea la problemele vieţii. Umorul este folosit pentru a ne descurca cu diferite situaţii de viaţă, pentru a ne ajuta să ne schimbăm sentimentele, şi pentru a ne conecta cu alţi oameni. Ne poate ajuta să ne dezvoltăm stima şi coerenţa, să creştem calitatea interacţiunilor noastre cu alţi oameni şi să punem bazele unei bune relaţii. Umorul poate ajuta la aplanarea conflictelor, schimbarea dispoziţiei şi îmbunătăţirea percepţiei vieţii.

Alte metafore

Ritualurile terapeutice, recadrarea, sculptura familială, obiectele, imageria ghidată, meloterapia, art- terapia, sunt forme de psihoterapie metaforică.

Unele din cele mai importante metafore sunt cele experienţiale. Crearea experienţei posibilei schimbări este importantă în terapie. Metaforele experienţiale se referă, ca exemplu, la o temă de casă care să ajute clientul să ajungă la rezultatul dorit sau la desfăşurarea unei activităţi în cadrul şedinţei terapeutice sau în afara ei.

Învăţăm mai mult prin experienţă, aşa cum copilul învaţă să meargă prin propria experienţă, în care părinţii îi întind o mână de ajutor.

Hipnoza ca tehnică metaforică

Hipnoza în sine este o intervenţie de tip metaforic. Ea se bazează pe crearea unei imagini, pe accesarea nivelului inconştient, pe limbajul de tip Ericksonian.

Metafora se aplică în confruntarea cu acele probleme care pe de o parte sunt reflectate, trăite de client ca fiind imposibil de rezolvat, dar în care terapeutul întrezăreşte posibilitatea efectivă de a fi modificate, în cadrul cărora clientul se declară incapabil să producă soluţii viabile sau abordări care ar putea fi aplicate cu succes. În toate aceste cazuri recursul la metaforă poate furniza un “brânci” pentru a ieşi din punctul mort al deznădejdei, al neputinţei sau blocării de care dă dovadă clientul când se simte paralizat în faţa dificultăţilor.

Seamănă mult cu interpretarea viselor. Clientul este întrebat: “ După tine, asta ce ar putea însemna?” şi prin asociere liberă se ajunge la găsirea înţelesului.

O aplicaţie des utilizată a hipnozei ca metaforă este aceea din hipnoanaliză, respectiv catalizarea prin metaforă hipnotică a analizei trăirilor, comportamentelor şi gândurilor clientului, precum şi analiza “visului” hipnotic. Clientul se angajează în verbalizare, dramatizare, joc terapeutic, desen, etc., şi se poate elimina astfel “intelectualizarea” procesului analitic. Astfel hipnoanaliza facilitează expresivitatea. Hipnoanaliza cuprinde ca tehnici de bază asociaţia liberă, inducerea “visului” hipnotic, scrisul automat, desenul hipnotic, jocul terapeutic, regresia, “privirea în oglindă”, inducerea conflictului experimental, metaforele pentru abordarea inconştientului.

2. Metafora terapeutică din perspectivă psihologică

Metafora nu este pur şi simplu un fenomen lingvistic. Este un mecanism conceptual prin care înţelegem concepte abstracte şi realizăm judecăţi abstracte. Deşi o bună parte din sistemul nostru conceptual este metaforic, o parte semnificativă este non-metaforică. Metafora ne permite să înţelegem un subiect abstract în termeni mai concreţi sau cel puţin în formă mai concisă.

Harta metaforei nu este un algoritm matematic. Ea se bazează mai degrabă pe corespondenţa experienţelor noastre decât pe similitudine. Este o modalitate compactă de reprezentare a unui subset de trăsături cognitive şi perceptive şi permit unui număr mare de informaţii să fie transferate. Metafora ne permite să vorbim despre experienţe care nu pot fi descrise literal. Prin imagerie metafora asigură o reprezentare vie şi astfel memorabilă a experienţei percepute.

Peivio (1993) spunea că metaforele sunt procese cognitive care au loc în cadrul unei reprezentări cognitive şi a unei reţele de memorie. Înţelegerea metaforei implică reţinerea informaţiei pe termen lung, asociată cu termenii metaforici.

Metafora implică imagerie, asociaţii verbale, reprezentări abstracte şi producţie lingvistică, respectiv imageria şi procesele verbale sunt combinate. Imageria ajută la stocarea eficientă a informaţiei şi asigură flexibilitatea.

Se presupune că metafora este o structură lingvistică care poate fi concepută ca “matrice” sau “punte” care favorizează funcţionarea la nivel de gândire şi emoţie prin intermediul simbolului, înainte ca emoţia să apară în limbaj sub formă de gândire conştientă. Metaforele au atât înţeles emoţional, cât şi cognitiv.

Lakoff (1980) clasifică metaforele în termeni de structuri cognitive care permit procesarea informaţiei:

-         metaforele ontologice, care se nasc din experienţa corporală şi sunt legate de obiecte neînsufleţite

-         metaforele de orientare, care furnizează orientarea în dimensiuni sau coordonate care se schimbă

-         metafore emoţionale, ce funcţionează ca matrici ce permit exprimarea emoţiilor şi stărilor afective

-         metafore structurale sau cognitive, în care se compară concepte abstracte, cum sunt dragostea sau liberatatea, şi sunt un amestec de metafore ontologice şi de orientare.

Extensiile metaforice produc schimbări ale înţelesului la nivel de limbaj. Dar în toate culturile metaforele îşi menţin calitatea structurală pentru că:

-         produc imagini

-         compară două cuvinte, percepţii, lucruri sau concepte diferite

-         au un înţeles literal şi unul figurativ

-         înţelesul literal iasă din context

Lokoff şi Johnson (1980) spuneau că metafora combină două tendinţe conceptuale diferite pentru a produce o nouă semnificaţie. Acest fenomen de cartografiere a unui domeniu cognitiv se realizează printr-o serie de entităţi ce formează un “domeniu sursă” şi calităţile transferate devin “un domeniu ţintă”. Asemenea cartografieri sunt asimetrice şi parţiale. Se pot proiecta tipare din domeniul sursă în domeniul ţintă.

3.1. Abordarea metaforică în programarea neurolingvistică

În conformitate cu John Grinder “Tot ceea ce nu este concret este metaforic- în mod clar, aceasta implică marea majoritate a experienţelor noastre de zi cu zi. Relaţia pe care o avem cu inconştientul este cel mai important factor care determină succesul nostru în viaţă, şi aceasta este o metaforă.”

Metafora este parte integrantă a noului cod NLP. Ea asigură cadrul de iniţiere a schimbării şi de dezvoltare a competenţelor prin poveşti, activităţi şi exemple care în aparenţă nu au prea mult de-a face cu problema clientului. Această aparentă confuzie ne permite să transmitem idei şi să invităm la noi asociaţii, care apoi devin experienţă de viaţă.

Metafora are şi funcţia de iniţiere şi menţinere a schimbării organizaţionale, din perspectiva programării neurolingvistice, compunerea şi utilizarea metaforelor devenind o abilitate utilă la nivel de management, astfel încât prin utilizarea metaforelor să se reducă rezistenţa la schimbare în cadrul organizaţional.

John Grinder şi Carmen Bostic sunt “maeştrii metaforei” în programarea neurolingvistică în ultimii ani, atât în ce priveşte metaforele verbale cât şi cele non-verbale.

Conform teoriei NLP metafora este mai uşor de acceptat ca formă de comunicare verbală şi utilizarea ei se bazează din punct de vedere teoretic pe paradigma lui Wolfram. Paradigma lui Wolfram asupra schimbării susţine că procesele non-liniare sunt în mod tipic reprezentate de seturi de ecuaţii diferite. Atunci când ne confruntăm cu un fenomen complex anticipăm acel fenomen printr-un complex corespondent, respectiv prin reprezentarea proceselor non-liniare ca seturi de ecuaţii diferenţiale, care din punct de vedere matematic sunt dificil de calculat. Wolfram arată însă că există o alternativă, strâns legată de teoria automatului (care stă la baza teoriei programării neurolingvistice), şi anume crearea de sisteme de reguli nonconformiste. Cu un simplu set de reguli nonconformiste este posibilă generarea unui fenomen extrem de complex şi aceste seturi de reguli pot servi drept modele pentru procesele non-liniare. Aceasta este practic o metaforă matematică asemănătoare cu geometria non- Euclidiană, abstractizată înainte de posibilitatea aplicării sale practice, geometrie care face abstracţie de axioma paralelelor.

Sistemele formale sunt astfel privite ca tipuri speciale de metafore.

John Grinder îl cita de altfel pe Carl Marx, spunând că “dacă nu ar exista diferenţe între aparenţă şi realitate, nu am avea nevoie de ştiinţă.”

Cu alte cuvinte, orice explicaţie sau descriere a unui fenomen este o metaforă, şi uneori metaforele sunt verbale, alteori formale- ca de exemplu teoria automatului sau a sistemelor nonconformiste. Toate explicaţiile reduc în acest fel complexitatea fenomenului descris. În consecinţă, utilizarea metaforei terapeutice poate fi o modalitate de evitare a reducţionismului.

Practic programarea neurolingvistică se bazează pe combinaţia dintre modelul Meta a lui John Grinder şi Richard Bandler, ca metodologie lingvistică de explorare şi influenţare a modelului clientului asupra lumii- respectiv experienţa senzorială, şi modelul Milton, referitor la arta limbajului pentru a utiliza experienţa nespecifică şi conceptuală în scop terapeutic.

La ora actuală David Grove a introdus o nouă metodă de abordare derivată din NLP în care se lucrează direct cu experienţa metaforică şi simbolică a clientului. Abordarea la acest nivel necesită un nou model lingvistic, numit “limbajul curat”, abordarea în sine fiind descrisă ca “modelul metaforic”. NLP-ul este extins cu încorporarea constructelor simbolice şi metaforice.

Metaforele Groviene diferă de cele “clasice” prin faptul că sunt generate în întregime de experienţa clientului, sunt reprezentate ca şi constructe interne folosind modalităţi vizuale, auditive şi kinestezice, şi sunt codificate prin atribute simbolice care au înţeles şi semnificaţie pentru client. De exemplu, dacă clientul folosşte o expresie de genul “Continui să mă lovesc de un zid”, atributele zidului sunt considerate ca având semnificaţie pentru problema de prezentare (Cât de mare este zidul? Din ce este făcut? Câte cărămizi conţine?, etc). În plus locaţia zidului în relaţie cu cel care îl descrie, secvenţa evenimentelor, direcţia din care este privit devin evenimente în cadrul metaforei şi parte a comportamentului repetitiv. Grove numeşte aceasta mecanismul replicativ.

3.2. Abordarea metaforică în psihoterapia cognitiv- comportamentală

Psihoterapia cognitivă se centrează pe gândurile şi credinţele care produc stressul emoţional. Scopul psihoterapiei este acela de a ajuta clienţii să renunţe la gândurile distorsionate şi să le înlocuiască cu gânduri “sănătoase.”

Prin procesele interactive din terapia cognitiv- comportamentală se apelează practic la metafore terapeutice, folosite ca metode de învăţare cognitivă sau comportamentală. Graniţele gândirii şi credinţelor sunt extinse.

Una din tehnicile frecvent folosite pentru schimbarea perspectivei clientului asupra semnificaţiei evenimentelor este cea a caleidoscopului. Caleidoscopul, o jucărie pentru copii,  reflectă lumina în diverse moduri pe măsură ce lentila este rotită. Persoana roteşte caleidoscopul ca metaforă pentru schimbare, pentru reconstrucţie

De altfel cele mai multe tehnici cognitiv- comportamentală sunt de natură metaforică. Se presupune că experienţa umană a învăţării este dominată de analogie şi metaforă. Învăţând transformăm ceea ce este străin în ceva familiar, ca de exemplu atunci când comparăm inima cu o pompă. Atunci când creăm, modificăm contextul şi transformăm ceva familiar în ceva nefamiliar. Procesele de comparare a diferenţelor şi similitudinilor ajută la conceptualizarea unei noi perspective. De altfel teoriile moderne susţin că relaţiile sociale umane sunt asemănătoare fizicii cuantice.

Ideea clasică a obiectivităţii- aceea că lumea are o stare difinită a existenţei independentă de oservaţie, a fost radical schimbată de fizica cunatică. Pagels, în 1982, spunea că “Starea actuală a existenţei depinde parţial de modul în care o observăm şi de ceea ce alegem să vedem. Realitatea obiectivă trebuie înlocuită de realitatea creată de observator.” Cadrul conceptual al realităţii create de observator este transpus în lumea înconjurătoare prin funţionarea  minţii umane.

3.3. Abordarea metaforică în psihanaliză

În comparaţii un lucru este ca şi celălalt; în metafore un lucru este celălalt. În metaforele “vii” ecuaţia este înţeleasă ca analogie, în timp ce în metaforele “moarte” este acceptată identitatea de termeni. În psihanaliză metaforele “vii” au tendinţa de a regresa spre “metafore moarte” prin gândirea şi acţiunile analistului şi analizandului. Conceptele anlitice sunt uneori simple reiterări ale fanteziilor inconştiente, care sunt metafore “moarte”. Ceea ce se încearcă este procesul invers, de re-transformare a metaforelor “moarte” în unele “vii”.

Pe de altă parte psihanaliza în sine este la rândul său o abordare terapeutică metaforică. Se pleacă de la premiza că cele mai multe evenimente cotidiene pot fi privite ca fiind metafore. Visele sunt un exemplu clasic de metaforă pentru lumea conştientă, iar interpretarea viselor este o metodă metaforică.

Metafora nu este doar o formă de exprimare verbală, ci un mod de gândire larg răspândit, fundamental şi sistematic, din perspectiva psihanalitică.  Se susţine că adesea ne gândim la obiecte, proprietăţi sau relaţii dintr-un domeniu (numit domeniu ţintă) şi în mod sistematic încadrăm aceste obiecte şi proprietăţi în alt domeniu (numit domeniu sursă). Acestea sunt ceea ce numim metaforele conceptuale.

Probabil cele mai cunoscute metafore în psihanaliză sunt metodele Jungiene, respectiv amplificarea mitologică şi imaginaţia activă. Miturile sunt considerate valoroase din punct de vedere psihologic pentru anumite vise, fantezii şi experienţe ale oamenilor moderni, prin similitudinea acestora cu miturile. Jung argumenta că zeii există, dar numai metaforic şi în mărime naturală. În conformitate cu teoria sa psihismul este intrinsec mitopoetic, iar “psihologia este o mitologie modernă.”

Psihanaliza consideră metafora o realitate subiectivă bazată pe reflectare. Ceea ce vedem şi trăim când ne privim în oglindă este un chip cu noi dimensiuni. Prin percepţia imaginii reflectate apare o nouă realitate. Astfel, prin reflectare ne aprofundăm cunoaşterea proprie prin faptul că avem experienţe proprii care nu ar fi fost posibile fără ajutorul oglinzii.

3.4. Abordarea metaforică în psihodramă

Psihodrama se bazează în primul rând pe metaforă, pe plus-realitate. Imaginaţia este dimensiunea vieţii noastre care se află la baza plus-realităţii. Invitaţia de a face apel la imaginaţie este punctul central al psihodramei, ca şi al hipnozei şi terapiei prin joc.

Psihodrama asigură, ca metaforă, distanţarea şi protecţia eului, funcţionează ca intermediar între acţiune şi reflecţie pasivă, subiectivitate şi obiectivitate, spontaneitate şi calcul; duce la schimbarea seturilor atitudinale şi prin utilizarea imageriei ne ajută să intrăm în lumea complexă a sentimentelor, complexelor mitologice şi dimensiunilor spirituale.

Psihodrama se bazează în mare măsură pe teoria rolurilor. Se pleacă de la presupunerea că oamenii îşi definesc rolul propriu şi pe al altora prin învăţare socială, că îţi formează expectanţe legate de rolul propriu şi al altora, că îi încurajează pe ceilalţi să acţioneze conform rolului în care “i-au distribuit” şi că vor acţiona în conformitate cu rolul adoptat.

Prin implicarea teoriei rolurilor este implicat modelul pluralist al psihismului, conform cu teoria psihodramatică. Psihoterapia care tratează fiecare parte a psihismului ca rol ce poate fi pus în scenă are mai mari şanse de promovare a schimbării.

Este utilizată înclinaţia naturală de “a spune poveşti”, ca metodă de schimbare terapeutică, de la trăirea propriei vieţi ca şir de evenimente la găsirea unor sensuri care pot fi interpretate ca parte a procesului de învăţare şi dezvoltare.

Prin aceste caracteristici psihodrama devine o metaforă experienţială.

1. Funcţiile metaforei terapeutice

In context terapeutic metaforele sunt utilizate ca unelte pentru transformare, facilitând noi moduri de gândire, simţire şi comportament. Construite adecvat ele sunt foarte puternice şi eficace în facilitarea schimbării pentru că ele comunică direct cu mintea inconştientă, ocolind facultăţile critice ale minţii conştiente.
După Esparza (2001) metaforele şi poveştile, în context terapeutic pot:
- Să furnizeze un mecanism cheie pentru schimbarea modului propriu de reprezentare a lumii.
- Să determine amintirea a ceva
- Să ilustreze, demonstreze sau explice un punct de vedere
- Să creeze realităţi alternative
- Să deschidă noi posibilităţi şi strategii.
- Să normalizeze sau să recontextualizeze o poziţie particulară sau un anume conţinut.
- Să transporte multiple nivele de informaţii.
- Să faciliteze noi tipare de gândire, simţire şi comportamente.
- Să stimuleze gândirea laterală şi creativitatea.
- Să recadreze sau reformuleze o problemă sau situaţie.
- Să introducă un dubiu într-o poziţie care susţine că există doar o singură cale.
- Să ofere sau ghideze asociaţii şi gândirea în anumite direcţii.
- Să permită clientului să-şi formuleze o opinie sau să îşi găsească direcţia proprie.
- Să ocolească defensele egoului.
- Să permită clientului să proceseze direct la nivel inconştient (sugestii indirecte)
- Să schimbe subiectul sau să redirecţioneze discuţia.
- Să sugereze soluţii sau noi opinii.
- Să creeze un pasaj între conştient şi inconştient.
- Să trimită sugestii minţii inconştiente
- Să îmbunătăţească alianţa terapeutică şi comunicarea
- Să faciliteze accesarea experienţelor resursă
- Să îmbunatăţească dispoziţia.

Recitarea de formule, practicarea ritualurilor sau jocul pot pregăti din punct de vedere psihologic acei clienţi care au dificultăţi în confruntarea cu situaţii dureroase sau trările asociate evenimentelor neplăcute. Procesul terapeutic poate fi în mod constant „sabotat” de către client, prin rezistenţele mobilizate- cel puţin din punct de vedere analitic. Pe de altă parte introducerea metaforelor terapeutice poate facilita procesul schimbării prin utilizarea rezistenţelor ca material care promovează schimbarea.

2. Metaforele generate de client în psihoterapie

Frecvent clienţii îşi aduc propriile metafore în terapie şi dacă îi ascultăm cu atenţie le putem sesiza.  Expresiile folosite de client au adesea încărcătură metaforică, şi pe de altă parte clientul poate exprima metaforic ceea ce doreşte şi nu poate exprima în mod direct.

Nota: cazurile clinice prezentate un sunt publicate pentru a respecta confidentialitatea

3. “Ambalajul”

Fiind o metodă de comunicare indirectă, metafora are valoare mai ales în acele situaţii clinice în care comunicarea directă este ineficientă.

Metafora poate ajuta sau motiva clienţii care cred că problema lor nu are o soluţie, este eficientă atunci când clientul nu poate accepta ceea ce îi spune terapeutul sau este folositoare atunci când se vehiculează o idee ce ar putea fi deranjantă pentru client. Dar mai mult decât atât, mesajul metaforic are impact mult mai mare decât comunicarea directă.

Strategia metaforică leagă problema de rezultatul dorit.

Cum am construi o interveţie metaforică prin care să arătăm care este valoarea metaforei? Probabil pornind de la ideea că psihoterapia în sine este o metaforă şi că se bazează în primul rând pe “teatru”.

Bibliografie:

1.      Bandler, R., Grinder, J. “The Structure of Magic”, Science and Behavior Books, 1975

2.      Bandler, R., Grinder, J. “Patterns of the hypnotic techniques of Milton erickson”, vol. I şi II, 1975-1977, Science and Behavior Books

3.      Barker, P. “Using metaphors in psychotherapy”, Brunner- Mazel, 1991

4.      Battiello, G. “Cognitive- behavioral therapy and metaphor”, Perspectives in psychiatric Care, 2007

5.      Berlin, R.M., Orlson, B., Cano, C.E., Engel, S. “Metaphor and psychotherapy”, American Journal of Psychotherapy, 1991 Jul;45(3):359-67.

6.      Bettleheim, B. “The uses of enchantment”, Richard Clay Publishers, 1976

7.      Blatner, A. “Useful metaphors in psychotherapy”, Metaphoria, 2006

8.      Burns, G.W. “101 Healing Stories for Adults”, Wiley Publishing, 1990

9.      Erickson, M. “My voice will go with you”, Sidney Rosen, 1982

10.  Erickson, M. “The nature of sugegstion and hypnosis”, Irvington Publishers, 1989

11.  Friedelberg, R., Gorman, A. “Integrative Psychotherapeutic Processes with Cognitive Behavioral Procedures”, published online, 2007, www.springerlink.com

12.  Gargiulio, G. “Ontology and metaphor: reflections of the unconscious and the I in the therapeutic setting”, The Chicago Open Chapter for Psychoanalysis, 2005

13.  MacCormack, T. , “Believing in make-believe: looking at theater as a metaphor for psychotherapy”, Family process, 1997 Jun;36(2):151-69.

14.  Oates, J.D. “Metaphor restructuring: a new approach to therapy”, www.adam.com.au, 2007

15.  Tompkins, P., Lawley J. “Meta, Milton and Metaphor: Models of subjective experience”, Rapport Magazine, 36,1996

16.  White, M., Epston, W. “Narrative means to therapeutic ends”, Norton and Company, 1990

HIPNOTERAPIA ÎN UNIVERSUL SPAŢIO-TEMPORAL ACCESIBIL PERCEPŢIEI UMANE

Oana Maria Popescu

(lucrare prezentata in cadrul Conferintei Nationale de Hipnoza Clinica, 2007)

Motto:“Nimic nu este mai dificil de văzut decât ceea ce este evident”

(Bronislaw Malinowski)

1. Introducere

Care este legătura dintre psihoterapie şi o eclipsă de soare?

Aparent nici una, dacă nu luăm în considerare faptul că orice sistem conceptual, incluzând psihoterapia, s-a dezvoltat într-un univers cu patru dimensiuni, aşa cum sunt ele percepute de către fiinţa umană. Suntem limitaţi de organele noastre de simţ în percepţia a doar trei dimensiuni spaţiale şi una temporală, şi chiar dacă fizica actuală a demonstrat că universul cosmic în care trăim are zece dimensiuni, una temporală şi nouă spaţiale, cele mai multe sisteme conceptuale umane continuă, şi după toate probabilităţile vor continua, să opereze cu trei sau patru dimensiuni, foarte rar cu mai multe.

Aceasta se reflectă în filozofie, în artă, în domeniul ştiinţific, în psihoterapie. Psihoterapia încearcă de cele mai multe ori să “introducă o dimensiune suplimentară” în sistemul dimensional al clientului, dar diversele forme de psihoterapie, luate separat, sunt ele însele limitate de percepţia umană a doar trei dimensiuni spaţiale.

Hipnoterapia pare a fi o excepţie de la regulă, în sensul că operează cu mai multe “sisteme” în acelaşi timp, fiind din acest punct de vedere o formă de psihoterapie integrativă. De altfel, nu este întâmplător faptul că la ora actuală se discută tot mai mult despre integrare în psihoterapie. Punând laolaltă mai multe dimensiuni, avem o şansă mai mare de obţinere a schimbării.

Dar oare creierul nostru nu-şi poate imagina o lume cu mai mult de trei dimensiuni?

În 1884 E. A. Abbott publica „Pământul plat: o romanţă a multiplelor dimensiuni”, în care oamenii unei lumi bidimensionale îi discern pe ceilalţi ca pe nişte linii, şi le pot simţi forma numai prin atingere. Într-o bună zi apare însă o sferă pe câmpiile din Pământul Plat, iar locuitorii de acolo nu pot înţelege că ea are trei dimensiuni, decât după ce sfera îi împinge afară din lumea lor. Înarmaţi cu noua înţelegere, locuitorii acelei lumi concep posibilitatea universului multidimensional la nivel spaţial.

Dacă ne aflăm în mijlocul unei sfere nu ne putem mişca în nici o direcţie în aşa fel încât să ne menţinem echidistanţi faţă de toate punctele suprafeţei sale, dacă concepem spaţiul ca fiind tridimensional. Dar dacă adăugăm o a patra dimensiune atunci lucrurile se schimbă.

Din păcate, nu avem în viaţa de zi cu zi un echivalent cvadridimensional al sferei tridimensionale a lui Abbott pentru a ne arăta calea spre cele patru dimensiuni. Putem totuşi beneficia de un astfel de ghid în psihoterapie.

2. Universul cvadridimensional conceptual

Universul ca şi concepţie în astrofizică

Teoria generală a relativităţii propusă de Albert Einstein stabileşte graniţele dimensionale ale universului nostru tridimensional aşa cum este vizibil din punct de vedere spaţial, şi pe care-l putem înţelege. Funcţia matematică propusă de Einstein defineşte un continuum spaţio-temporal tridimensional.

Are însă universul nostru dimensiuni spaţiale mai multe, dar neobişnuite? Aceasta ar fi o explicaţie a faptului că părţi foarte îndepărtate una de alta ale universului nostru par a fi atît de similare şi geometria universului nu pare să rezulte în mod natural din cantitatea de materie conţinută.

Cei mai mulţi astrofizicieni susţin că trăim într-un univers ekpyrotic, în care cele patru dimensiuni – trei spaţiale, plus timpul – rezultă din coliziunea a două spaţii cvadridimensionale ale unui univers cu cinci dimensiuni. La nivel grafic, un desen în trei dimensiuni este o reprezentare a celor patru dimensiuni dintr-un cub cu cinci dimensiuni – numit hipercub sau teseract -, care ne conferă o perspectivă multidimensională. Punctul are zero dimensiuni, linia sau segmentul o dimensiune, pătratul două, cubul trei, iar hipercubul patru dimensiuni spaţiale: cu una mai mult decât lumea pe care o percepem ca reală.

Mecanica cuantică este fizica din spatele lumii fizice vizibile, explorând dimensiunile alternative, respectiv universul alternativ şi planurile existenţei.

Teoriile actuale asupra universului susţin că spaţiul are zece, unsprezece sau douăzeci şi şase de dimensiuni, măsurabile la nivel subatomic. Noi percepem doar trei dimensiuni, care sunt macroscopice.

Ceea ce a indus ideea existenţei universului multidimensional a fost imposibilitatea conceperii unei teorii unitare în fizică, care să unifice teoria forţei gravitaţionale cu a forţelor electromagnetice. La ora actuală se cunoaşte însă că există o aşa-numită forţă Casimir, asemănătoare forţei gravitaţionale, care acţionează la nivel microscopic: dacă plasăm două plăcuţe în vid, la mică distanţă una de alta, ele se atrag din ce în ce mai mult, până când spaţiul dintre ele devine inexistent, cele două plăcuţe unindu-se etanş. Acesta este motivul pentru care două piese microscopice ale unui echipament electronic se pot comporta foarte ciudat, atrăgându-se una pe cealaltă. Dacă concepem însă un univers cu mai mult de trei dimensiuni spaţiale, putem înţelege că pe distanţe foarte mici se pot manifesta forţe precum forţa Casimir.

La nivel macroscopic, se manifestă pe de o parte forţa gravitaţională, şi pe de altă parte celelalte trei tipuri de forţe: electromagnetismul, forţa tare- care ţine la un loc nucleul în cadrul atomului, şi forţa slabă- care guvernează energia produsă de stele şi este responsabilă de unele forme de radioactivitate. Toate aceste patru forţe sunt cuprinse în trei dimensiuni spaţiale, ceea ce ar constitui o explicaţie a faptului că gravitaţia este o forţă mai slabă decât celelalte trei.

Teoria corzilor (string theory) ar putea fi drumul spre unificarea teoriilor forţelor cunoscute cu materia, tot ceea ce există în univers fiind conceput ca şi mici bucle de corzi vibratoare. Această teorie prespune că există alte şase dimensiuni spaţiale în afara celor trei observabile, şi aceste şase dimensiuni sunt aflate la nivelul spaţiilor mici, compactate în ceea ce se numesc câmpuri modulare. Aceste câmpuri modulare generează forţe comparabile cu gravitaţia, pe o scală de 1/10 dintr-un milimetru.

Pornind de la această teorie din fizică, cea mai  răspândită teorie în astrofizica actuală susţine că universul în care trăim are zece dimensiuni. Şase dimensiuni spaţiale sunt microscopice, astfel că universul pentru noi pare a fi cvadridimensional: cele trei dimensiuni spaţiale plus timpul.

Marea întrebare este de ce percepem universul doar în trei dimensiuni spaţiale în loc de patru, sau şase, sau nouă. Se crede că evoluţia universului în cursul expansiunii sale a favorizat formarea realităţilor cu trei sau şapte dimensiuni spaţiale, iar cea în care se întâmplă să trăim are trei dimensiuni. Lisa Randall, profesor de fizică la Universitatea Harvard, susţine că iniţial au existat numeroase structuri, numite membrane, în diferite dimensiuni spaţiale mari, care ulterior au evoluat spre dimensiuni microscopice. Membranele care „au supravieţuit” au trei sau şapte dimensiuni, iar în universul pe care-l vedem şi experienţiem noi există membrane tridimensionale. Alte realităţi, cu trei sau şapte dimensiuni sunt ascunse percepţiei noastre (Karch, 2006).

Forţa electromagnetică recunoaşte doar trei dimensiuni şi se comportă conform legilor noastre fizice. Gravitaţia trece prin toate dimensiunile, chiar şi cele necunoscute de lumea noastră (Karch, Randall, 2006). Totuşi, într-o lume cu şapte dimensiuni forţa gravitaţională descreşte mult mai repede cu distanţa, astfel incât nu există planete cu orbite stabile într-o lume cu şapte dimensiuni, în care forţa gravitaţională are „bătaie scurtă”. Posibilitatea orbitelor planetare stabile face ca lumea cu trei dimensiuni să fie mult mai interesantă, şi cel puţin în lumina cunoştinţelor actuale, să permită dezvoltarea vieţii organice, datorită existenţei planetelor cu orbite stabile.

Spaţiul nostru tridimensional este aşadar o porţiune dintr-o membrană cu realitate spaţială dimensională mult mai complexă.

Un alt punct de vedere însă (Randall, Sundrum, 2005) susţine că forţa gravitaţională este localizată într-un defect tridimensional al universului multidimensional, şi că dacă dimensiunea spaţiotemporală este suficient de „împachetată”, atunci celelalte dimensiuni spaţiale ar putea să se manifeste la nivel macroscopic. În sprijinul acestei teorii vine faptul că unele din particulele care constituie materia, cum sunt quark-ul şi electronul, au un „capăt” în membrana tridimensională şi unul în cea cu şapte dimensiuni.

Teoria membranelor diferă de teoria relativităţii prin aceea că presupune existenţa unor mici găuri negre create le începuturile universului şi care au supravieţuit până acum, făcând parte din „materia neagră” a universului şi care exercită o forţă gravitaţională. Teoria relativităţii susţine că aceste minuscule găuri negre nu ar fi supravieţuit până în prezent. Existenţa acestor găuri negre este verificată de devierea traiectoriei radiaţiilor electromagnetice, mai ales radiaţii gamma, în sistemul solar. În luna august 2007 a fost lansat un telescop în spaţiu tocmai pentru a înregistra aceste deviaţii. Dacă teoria este corectă atunci vor fi depistate aceste găuri negre, fiecare purtând semnătura celei de-a patra dimensiuni spaţiale.

Pe măsură ce te apropii de o gaură neagră, timpul încetineşte- conform teoriei relativităţii-, pentru ca în final observatorul să te vadă ca fiind „îngheţat în timp”, pe măsură ce treci de linia orizontului. Desigur, tu însuţi nu observi nimic diferit. Dar dacă înainte de a trece linia orizontului te răzgândeşti şi te întorci pe pământ, vei descoperi că aici a trecut foarte mult timp şi astfel vei călători în viitorul foarte îndepărtat.

Curbarea razelor de lumină pare paradoxală, pentru că ne-am obişnuit să credem că lumina călătoreşte în linie dreaptă. Dar obiectele masive deformează geometria spaţiului alăturat, care se curbează. Lumina traversează acest spaţiu devenind  curbă. Un exemplu este modul în care, pe pământ, unele din cele mai drepte trasee dintr-un punct în altul se înscriu pe un cerc!

Timpul este cel mai adesea descris ca cea de-a patra dimensiune a universului perceptibil de către fiinţa umană, mişcându-se într-o singură direcţie.

Un punct de vedere asupra timpului este acela că este o parte a structurii universului, o dimensiune în care evenimentele apar în secvenţe.Acesta este punctul de vedere adoptat de multe şcoli de psihoterapie din zilele noastre, care se referă la „despărţirea pe secvenţe” a comportamentului, cu alte cuvinte a ceea ce s-a întâmplat pe o anumită perioadă de timp. Putem spune deci că punctul de vedere psihoterapeutic general acceptat este acela al timpului secvenţial.

O altă opinie este aceea că că timpul face parte din sistemul mental de măsură (Leibnitz, Kant). În Vechiul Testament timpul este privit ca o modalitate de îndeplinire a evenimentelor predestinate. Leibnitz stipulează că timpul şi spaţiul descriu relaţia dintre evenimente, timpul fiind parte a unui cadru conceptual abstract, ca şi spaţiul. În aceeaşi măsură cu timpul secvenţial şi acest concept este prezent în psihoterapie şi mai ales hipnoterapie, în care se discută despre timpul real, timpul psihologic, timpul hipnotic.

Heidegger consideră timpul ca fiind fundamental pentru existenţă. Buddhismul şi Hinduismul îmbrăţişează conceptul de timp ciclic sau cuantic, constând din experienţe repetitive care străbat viaţa oricărei fiinţe din univers de la naştere până la moarte. În zilele noastre viziunea ciclică asupra timpului a fost adoptată de teoreticienii sistemelor şi a spaţiotemporalităţii cuantice. Hipercubul este o „vizualizare” a timpului ca cea de-a patra dimensiune.

Conceptualizare filozofică şi psihoterapie

În psihologie timpul are valenţe diferite: timp perceput şi timp trăit, de exemplu (Piaget): timpul trece mai repede pe măsură ce îmbătrânim. Stările alterate de conştiinţă sunt caracterizate de estimarea diferită a timpului, iar în hipnoză se vorbeşte despre timpul hipnotic, cu durată foarte diferită de ceea ce arată instrumentul de măsură, ceasul, ca fiind „timp real”.

Sir Roger Penrose spunea în teorema sa că atribuirea a mai mult de trei dimensiuni spaţiale şi una temporală lumii experienţiale duce la instabilitate. O asemenea instabilitate ce există în sistemele cu mai multe dimensiuni duc la colapsul rapid spre singularitate (de aceea Penrose susţinea că unificarea forţei gravitaţionale cu alte forţe, prin utilizarea de dimensiuni suplimentare, nu poate avea loc). Dar introducerea unei „dimensiuni suplimentare” este principiul după care funcţionează orice formă de psihoterapie. Nu trebuie să ne gândim mai departe de metafora celei de-a 18-a cămile pentru a înţelege acest lucru.

Fiind observatori în universul tridimensional putem cu uşurinţă să concepem un univers bidimensional ca subset al universului nostru cu trei dimensiuni spaţiale şi putem vedea cât de complexe pot fi explicaţiile într-un univers bidimensional pentru un eveniment care este simplu în universul nostru tridimensional. Acelaşi lucru se întâmplă în psihoterapie, şi mecanisme cunoscute sub denumirea de transfer sau contratransfer, identificare proiectivă, etc. sunt rezultatul explicaţiilor complexe de care are nevoie clientul „fixat” în universul său bidimensional pentru a accede la cele trei dimensiuni. Este în fond principiul terapiei cognitiv- comportamentale atunci când se referă la cogniţiile iraţionale.

Tridimensionalitatea nu este o proprietate a realităţii, ci a fiinţei, a observatorului (Saviom, 2005). Dimensionalitatea spaţială este o caracteristică a minţii noastre, adică o proprietate a cunoaşterii, şi nu a realităţii. Dimensionalitatea spaţială este o proprietate a observatorului, şi nu a celui observat. Dacă dimensionalitatea spaţială este o proprietate a cunoaşterii noastre, atunci ea nu este un adevăr universal complet, ci doar o umbră a adevărului. Dar bineînţeles dimensionalitatea noastră spaţială se bazează pe ceea ce „vedem”, adică percepem prin intermediul analizatorului vizual, despre care putem spune prin extrapolare că acţionează el însuşi ca un „filtru” pentru cunoaşterea realităţii. Văzul joacă cel mai important rol în perceperea şi conceperea realităţii. Însă ochii noştri au doar două dimensiuni spaţiale (retine) care percep lumina de la obiectele privite, aşa că de fapt nu „vedem” trei dimensiuni spaţiale ci „poze” în două dimensiuni, iar mintea noastră concepe existenţa a trei dimensiuni folosind cele două imagini bidimensionale. Covertim datele bidimensionale pentru a construi o imagine tridimensională a realităţii. Aşa că sarcina de a „vedea” mai mult de trei dimesniuni poate fi chiar imposibilă, pentru că la nivel senzorial nu avem această capacitate. Realitatea percepută de o fiinţă bidimensională este aceeaşi, din punct de vedere fizic, cu cea percepută de una tridimensională sau cvadridimesnională. Metoda de descriere a realităţii poate fi însă foarte diferită, în timp ce încercăm să descriem acelaşi lucru.

Ceea ce întăreşte concluzia că dimensionalitatea universului este o formă de percepţie legată de capacitatea fiziologică a fiinţei umane este faptul că informaţia stocată depinde de suprafaţa pe care este stocată şi nu de volum, astfel încât, aparent cel puţin, cea de-a treia dimensiune a spaţiului nostru este doar o iluzie, pentru că la nivel de calcul matematic complex nu se poate demonstra că ea există (Bousso, 2005).

Universul are mai mult de trei dimensiuni fizice, dar nu le putem percepe datorită limitelor noastre fiziologice. Dimensiunile nu există decât în mintea noastră, ele sunt uneltele cu ajutorul cărora organizăm, înţelegem şi trăim în univers. O fiinţă care poate concepe un univers în „n” dimensiuni poate avea cunoştinţe mai multe decât una care concepe „n-1” dimensiuni în univers. Cu cât putem concepe mai multe dimensiuni, cu atât putem înţelege mai mult din universul în care trăim. Respectiv cu cât putem înţelege mai mult din dimensiunile pe care le ignorăm din punct de vedere psihologic, cu atât mai mare va fi şansa de a rezolva o problemă, sau cu alte cuvinte şansa de rezolvare a problemei clientului depinde de abilitatea noastră de a-l ghida spre lărgirea orizontului realităţii sale psihologice, sau ceea ce se numeşte „schimbarea filtrelor”.

Revenind la cele „n” dimensiuni putem spune că întotdeauna timpul va fi dimensiunea „n+1”. Dacă creştem percepţia noastră a unui univers tridimensional la unul cvadridimensional, multe fenomene pe care le descriem ca având loc în timpuri diferite ar fi descrise ca având loc în locaţii diferite, conform fizicii cuantice. Creşterea numărului de dimensiuni spaţiale mută explicaţiile din „timp” în spaţiu.

Acesta este principiul după care funcţioneză psihodrama, prin punerea în scenă, adică transpunerea spaţială, a evenimentelor care s-au desfăşurat la un moment dat în timp. Este aceeaşi metodă ca şi cea din tehnica scaunului gol. Persoana „vede” spaţial o secvenţă temporală, percepe mai mult de „n-1” dimensiuni, şi ajungând la „n” percepe realitatea, respectiv problema, într-un mod diferit, şi probabil mai adaptativ.

Dar conceptul de timp rămâne constant pentru toate fiinţele, de la zero dimensiuni la „n”. Pentru noi, ca observatori tridimensionali, există „poze tridimensionale” care se schimbă în timp, timpul fiind dimensiunea plus unu, iar subconştientul este astfel organizat încât să permită această conceptualizare.

Cunoaşterea ştiinţifică actuală se bazează pe o realitate cu trei dimensiuni spaţiale, care însă nu funcţionează pentru porţiuni mici de timp şi spaţiu, aşa încât a devenit necesară introducerea conceptului de particule energetice care intră şi iasă întâmplător din domeniul existenţei spaţiale tridimensionale.

Existenţa unor dimensiuni spaţiale suplimentare duce la o înţelegere filozofică diferită a lumii naturale.

Iar înţelegerea filozofică a lumii se realizează în mare parte prin simbol.

Simbolul tridimensionalităţii în psihoterapie

Această largă răspândire a simbolului “3” nu pare a fi întâmplătoare. Oamenii percep în termeni de “3”, aşa cum au demonstrat experimentele din psihologia Gestalt. Oamenii tind să vadă în grupe de trei, chiar şi într-un şir continuu de puncte.

Trihotomia este la ora actuală un subiect de studiu al antropologiei, punându-se întrebarea dacă îşi are originile în grupul familial de mamă, tată şi copil, sau este o reflecţie a universului divin descris de creştinism? Freud sugerează că cifra trei este un simbol masculin: falusul şi două testicule. În antropologie triunghiul este simbolul pentru bărbat, iar cercul pentru femeie.

Cifra trei nu este o parte a naturii, ci a culturii.

De altfel în psihologie se discută despre progresul de la incompetenţă la competenţă, şi apoi la abilitate- capacitate.

Lewis şi Langer (1994) afirmau că simbolurile create în psihoterapie servesc funcţiei psihologice de a da formă şi substanţă experienţelor iniţial confuze, de a împărtăşi uneori ceea ce este privat.

Pentru ca experienţa să nu fie confuză, dacă e să acceptăm punctul de vedere al autorilor citaţi, este necesar ca ea să se încadreze în tiparele universului cunoscut, perceptibil nouă, adică cu trei dimensiuni spaţiale, de unde şi repetitivitatea cifrei trei ca simbol, inclusiv în psihoterapie. Simbolurile permit terapeutului şi clientului să acceseze temele transferului, sentimentele legate de schimbările de viaţă, precum şi ca puncte de referinţă în scopuri terapeutice. Etichetele clinice sunt folosite pentru a ilustra procesul.

Brendan McMahon (2003) susţine că terapia analitică este mai degraba o ramură a hermeneuticii decât a ştiinţelor naturale în sensul tradiţional psihobiologic. Adevărul înseamnă autocunoaştere, recunoaşterea conflictelor inconştiente ce pot da naştere la simptome nevrotice.

Pentru Freud simbolul era o imagine sau concept inconştient, reprezentând o dorinţă inconştientă distrorsionată. În viziunea Kleiniană formarea simbolului este încercarea eului de a se adapta fricii de pierdere a obiectelor bune şi de persecuţie din partea obiectelor rele, apărînd prin proiecţie şi identificare.

În schizofrenie sunt percepute ca fiind identice simbolurile cu obiectul simbolizat. În mitologie identitatea dintre simbol şi obiect serveşte la conectarea aspectelor sinelui şi la conectarea sinelui cu alţii, vii sau morţi.

Simbolurile, create intern, pot fi proiectate în lumea exterioară.

Simbolurile sunt vitale pentru comunicarea cu lumea externă şi între structurile interne şi stau la baza gândirii verbale.

Trăsătura esenţială a simbolului este aceea că el conţine două sau mai multe părţi, care deşi separate, au o semnificaţie atunci când sunt privite la un loc, semnificaţie ce poate fi recunoscută.

Pentru Jung, simbolul arhetipal are aceleaşi caracteristici peste tot, la toţi indivizii şi toate culturile. Jung credea că se pot trasa paralele importante între mitologia antică şi gândirea similară din religiile primitive, vise, şi procesele gândirii din copilărie. Dupa Jung piatra filozofală este un simbol al sinelui şi în lumea modernă trebuie să reînvăţăm limbajul simbolic al sufletului, care ar avea relevanţă considerabilă socială şi clinică.

Simbolul exprimă necunoscutul prin analogii, aşa că transcede ruptura dintre raţional şi iraţional. Un exemplu sunt visele, care ne prezintă conflicte ce au nevoie să intre în conştient şi în acelaşi timp sugerează soluţii la conflictele ce pot părea insolubile din perspectivă raţională.

Este imposibil să be gândim la simboluri fără să facem legătura cu limbajul, cu gramatica şi sintaxa. Limbajul apare în context social şi este de primă importanţă în psihoterapie.

La ora actuală mulţi cercetători susţin că psihoterapia seamănă mai degrabă cu hermeneutica prin aceea că are la bază aceleaşi patru principii şi anume:

-         polisemia, sau înţelesul multiplu,

-         relaţia părţilor ca întreg,

-         recunoaşterea dieferenţelor, a ceea ce nu este obişnuit,

-         funcţia corectării interpretărilor greşite.

Baumann (1978) spunea că “Înţelegerea înseamnă mai degrabă a te învârti în cerc şi nu un progres liniar spre o înţelegere mai bună sau mai puţin vulnerabilă. Este dificil de văzut cum oricare din recapitulaţiile succesive poate pretinde că este finală şi concluzivă.”

Hermeneutica a început cu descifrarea înţelesului ascuns din text, ceea ce poate fi privit nu ca adevărat sau fals, ci ca plauzibil sau neplauzibil. Din acest punct de vedere înţelegerea nu poate fi decât neconcludentă.

Terapeutul evită interpretările reducţioniste tocmai prin îmbrăţişarea conceptului de înţelesuri multiple. Winnicott (1962) ne reaminteşte că şi interpretările incorecte pot fi de folos, în sensul că distrug mitul că terapeutul înţelege totul.

În psihologie ritualul are valoare pentru terapie în sine. Psihanaliştii tind să vadă acţiunile rituale ca simboluri ale conflictelor inconştiente, sau cu rol de reasigurare şi generare a convingerii. Ritualul confirmă punctul de vedere asupra lumii împărtăşit de terapeut şi pacient, iar “boala” capătă un sens în contextul miturilor privitoare la vindecare din cultura respectivă.

În 1975 R. May afirma că simbolul uneşte experienţa, iar mitul este un set de simboluri. Lipsa de simboluri şi mituri face ca individul să apeleze la psihoterapie. Persoana trebuie să îşi definească propriile valori în conformitate cu miturile personale. Una din funcţiile de bază ale psihoterapiei este de a ajuta individul în încercarea de recuperare a valorilor.

4.1. Repetiţia cifrelor trei şi patru în psihoterapie

În 1988 Druckman afirma că:

“Programarea neurolingvistică este un sistem dezvoltat pentru a răspunde la întrebarea de ce unii psihoterapeuţi sunt atât de eficace în munca cu pacienţii lor. În loc să exploreze această întrebare în termeni de teorie şi practică psihoterapeutică, Bandler şi Grinder au căutat să analizeze ce făceau psihoterapeuţii la nivel de observaţie, să categorisească şi să aplice categoriile ca model general al influenţei interpersonale. Programarea neurolingvistică caută să instruiască oamenii să observe, să presupună şi să răspundă altora, aşa cum au făcut primii trei terapeuţi foarte eficienţi.”

NLP are la bază 12 presupuneri fundamentale (adică un multiplu de trei):

1.      există o conexiune minte- corp.

2.      mintea este compusă din conştient şi subconştient.

3.      experienţa unei persoane asupra lumii este procesată şi organizată exclusiv în termenii celor 5 simţuri.

4.      fiziologia, reprezentarea senzorială şi emoţia cuprind starea internă.

5.      comportamentul este rezultatul secvenţei sistematice ordonate de reprezentări senzoriale.

6.      toate comportamentele apar în contextul stării interne.

7.      starea internă mediază experienţa şi influenţează sau determină comportamentul.

8.      starea internă şi strategia- în consecinţă comportamentul- au o structură ce poate fi discernută şi deci comunicată.

9.      oamenii îşi prezintă starea internă prin limbajul verbal şi non- verbal.

10.  deoarece comportamentul şi substraturile sale- starea internă şi strategia- pot fi codificate, abilitatea unei persoane poate fi reprodusă într-o altă persoană.

11.  comportamentul este învăţat.

12.  cunoştinţele directe şi observabile asupra lumii externe nu sunt posibile: fiecare îşi crează propria realitate.

“Presupunerile” fundamentale în NLP sunt că:

-         “harta nu este teritoriul”

-         “viaţa şi mintea sunt procese sistemice”.

Programarea neurolingvistică stipulează aşadar că omul nu poate cunoaşte pe de-a-ntregul realitatea externă, fiind limitat de organele sale de simţ, că pentru comunicare şi conceptualizare avem nevoie de simboluri şi că folosim timpul în mod secvenţial, aceste presupuneri fiind în acord cu teoriile actuale din astrofizică şi fizica cuantică.

În terapia primală sunt recunoscute trei nivele ale conştienţei:

1.      somatosenzorial, care încorporează supravieţuirea şi are funcţia de senzaţie şi răspuns visceral.

2.      afectiv, ce încorporează sentimentele şi are funcţia de răspuns emoţional.

3.      cognitiv, care cuprinde gândirea şi mediază facultăţile intelectuale şi cogniţia.

Teoria relaţiilor obiectuale susţine că există trei emoţii fundamentale între sine şi alţii:

-         ataşamentul

-         frustrarea

-         rejecţia

Din punct de vedere al emoţiilor se afirmă că tendinţa de acţiune apare în spaţiul dintre sine şi corp, şi dintre sine şi obiect. Aceste procese simbolizează şi construiesc relaţiile (Bell, 1991).

Modelul structural al lui Willber(1996) corespunde la trei nivele ale corpului:

Nivelul 1: corpul este privit ca separat de minte

Nivelul 2: corpul este integrat cu mintea, există o unitate minte-corp, şi corpul poate fi accesat prin psihoterapie.

Nivelul 3: corpul este o reprezentare simbolică a arhetipurilor divine, făcându-se referire la corpul subtil. Mintea şi corpul sunt parte a sufletului.

Toate aceste trei abordări apar în psihoterapie.

Eva Basch Kabre (1985), psihanalist, a introdus trei concepte pentru a explica formele de gândire primitivă:

-         gândirea haotică

-         gâdirea emoţională senzori-motorie

-         gândirea operaţională.

Aceste concepte înlocuiesc diviziunea psihanalitică clasică de gândire de proces primar şi secundar. Gândirea haotică este tipică pentru copilul nou- născut în faţa stimulilor externi şi interni; gândirea emoţională senzori- motorie este caracteristică pentru primele etape ale vieţii în care concentrarea este pe impresii senzitive, experienţe motorii şi spaţiale, şi emoţii puternice. Gândirea operaţională este tangibilă şi logică, nefăcând loc emoţiilor, metaforelor şi simbolurilor. Conform cu Basch- Kabre, gândirea de proces secundar se realizează prin interacţiunea acestor trei tipuri de gândire.

Cu alte cuvinte, în funcţie de vârstă, respectiv progresia temporală, fiinţa umană foloseşte pentru cunoaşterea mediului înconjurător ceea ce cognitiviştii numesc “filtre”, adică raportarea la un număr mai mic sau mai mare de dimensiuni ale mediului înconjurător, incluzând aici mediul social şi psihologic.

În analiza bioenergetică experienţa de viaţă umană esenţială este reflectată la nivel corporal de trei elemente:

1.      postura

2.      tiparele de reacţie şi

3.      inhibiţia, care la rândul ei cuprinde:

1.      inhibiţia motilităţii

2.      inhibiţia respiraţiei

3.      inhibiţia expresiei

Structurile caracteriale care pot fi “citite” în forma şi postura corpului sunt în număr de 6:

-         schizoid

-         oral

-         masochist

-         psihopat

-         rigid

-         narcisist

Barber prezintă o pradigmă tridimensională a hipnozei, spunând că există trei tipuri de persoane: cei înclinaţi spre fantezie, cei înclinaţi spre amnezie şi cei cu un set pozitiv. Teoria lui Barber ar putea unifica teoriile stării (procesului) cu cele ale non-stării.

În psihanaliză, stadiile dezvoltării descrise de Freud sunt în număr de trei:

-         stadiul pre-oedipal: oamenii se nasc cu anumite instincte, de exemplu tendinţa naturală de a-şi satisface necesităţie biologice de hrană, adăpost şi căldură, iar satisfacerea lor este o sursă de plăcere sexuală. Astfel, atunci când copilul suge la sân îi este trezită sexualitatea şi descoperă o zonă erogenă care poate fi mai târziu reactivată în cursul vieţii prin suptul degetului sau sărut. Stadiul oral este urmat de cel anal şi cel falic- din nou în număr de trei.

-         Complexul lui Oedip: legătura strânsă dintre băiat şi mamă, ca obiect primar al dragostei duce la dorinţa uniunii complete cu ea. Fata îşi direcţionează dorinţa către tată. Apare o relaţie triadică, în care copilul se ataşează de un părinte, iar părintele de acelaşi sex este distribuit în rolul de rival pentru afecţiunea părintelui de sex opus.

-         Ego, id şi superego: Id este sursa biologică, moştenită, a impulsului sexual, instinctelor şi pulsiunilor iraţionale. Ego-ul se dezvoltă din interacţiunea dintre id şi lumea externă prin forţele sociale şi familiale, respectiv este un sistem de credinţe sau proces secundar. Superego-ul se referă la regulile internalizate, care limitează satisfacţia şi plăcerea subiectului, fiind orientat spre realitate.

Psihanalistul francez Jaques Lacan a reinterpretat teoria Freudiană în termeni de structură, în a doua jumătate a secolului 20, teoria fiind cunoscută la ora actuală sub denumirea de teorie Lacaniană.

Pentru Lacan stadiul pre-oedipal este stadiul imaginar. În stadiul oglinzii copilul începe să facă diferenţa între sine şi ceilalţi, fiind perioada de achiziţionare a  limbajului. Apariţia tatălui în stadiul oedipal face ca copilul să facă diferenţele sexuale şi iniţiază dezvoltarea inconştientului, respectiv reprimarea dorinţei incestuoase. Simbolul are efecte radicale, iar individul însuşi este un rezultat al simbolului. Relaţia subiect şi semnificanţi, adică limbaj şi vorbire, este simbolică, în timp ce relaţia dintre ego şi imaginile sale este imaginară.

Prin trecerea de la ordinea imaginară la cea simbolică copilul este socializat în familie prin recunoaşterea şi acceptarea diferenţei (de gen) şi absenţei (corpului mamei).

Reformulând am putea spune că psihanaliza se bazează în cea mai mare măsură pe simbol. Simbolul este calea spre cunoaşterea şi organizarea lumii interne şi externe, dezvoltarea individuală fiind privită secvenţial în timp.

Teoria relaţiilor obiectuale este o adaptare a teoriei psihanalitice, care pleacă de la presupunerea că viaţa psihologică a fiinţei umane este creată în şi prin relaţiile cu alte fiinţe umane. Se distinge astfel între naşterea fizică şi psihologică a individului. Naşterea psihologică se întinde pe perioada primilor trei ani de viaţă. Primii trei ani de viaţă se caracterizează prin stabilirea unei relaţii strânse (simbiotice) cu cel ce îngrijeşte copilul (de obicei mama), după care urmează separarea şi individuaţia. Avem din nou de-a face cu trei elemente.

Terapia acceptării (acceptance and commitment therapy) utilizează strategii de acceptare şi de modificare a comportamentului pentru a creşte flexibilitatea persoanei. Se bazează pe contextualismul funcţional şi teoria cadrului relaţional, o teorie a limbajului şi cogniţiei care este o parte a analizei comportamentale.

Terapia acceptării diferă de teoria cognitiv- comportamentală prin aceea că în loc să înveţe oamenii cum să-şi controleze mai bine gndurile, sentimentele, senzaţiile, amintirile, etc, se concentrează pe ceea ce pot controla mai direct, şi anume trei segmente ale corpului: braţele, picioarele şi gura. Această formă de terapie ajută individul să vină în contact direct cu un sens transcedental al sinelui cunoscut drept ”sine ca şi contact”- acel “eu” care observă şi experimentează, mereu, totuşi distinct de gânduri, sentimente, senzaţii şi amintiri.

În acest punct teoria acceptării face apel la identitatea dintre observator şi observat, respectiv necesitatea existenţei observatorului pentru a da sens lumii cognoscibile.

Terapia cognitivă utilizează ca tehnică de lucru principală tehnica ABC a credinţelor iraţionale a lui Albert Ellis:

A-     evenimentul activator sau situaţia obiectivă (activating event)

B-     credinţe (beliefs)

C-     consecinţe (consequences)

Punctul central al teoriei cognitviste stipulează că: gândirea este intermediară între stimul şi emoţie:

stimul                   gândire                    emoţie

Scopul terapiei cognitive este înţelegerea interacţiunii între gîndire, emoţie şi comportament:

Gândire                                   Emoţie

Comportament

Terapia Adleriană se caracterizează la rândul ei prin conceptualizarea de principii, stadii, categorii care sunt în număr de trei sau multipli de trei. Adler spunea că fiinţele umane trăiesc pe tărâmul înţelesului. Există trei categorii de influenţe ce pot stimula dezvoltarea complexelor de inferioritate la copil: handicapul fizic, dinamica familială şi influenţa societăţii.

Terapia Adleriană se desfăşoară în 12 stadii:

1.      empatie- relaţie

2.      informaţie

3.      clarificare

4.      încurajare

5.      interpretare şi recunoaştere

6.      cunoaştere

7.      experienţă lipsă

8.      a face ceva diferit

9.      reîntărire

10.  sentimentul comuniunii

11.  redirecţionarea scopurilor

12.  suport şi lansare

Se lucrează cu 4 tehnici terapeutice de bază:

-         evaluarea

-         chestionarea socratică

-         imageria ghidată şi ideatică

-         jocul de rol

Psihologia Adleriană în sine se bazează pe 6 principii fundamentale:

1.      unitatea individului

2.      orientarea scopurilor

3.      auto- determinarea şi unicitatea

4.      contextul social

5.      sentimentul comuniunii

6.      sănătatea mintală

Psihologia analitică pe de altă parte recunoaşte două tipuri psihologice atitudinale principale: extrovert şi introvert, şi stipulează că există 4 funcţii psihologice de bază: gândire, sentiment, senzaţie şi intuiţie. Conform acestei teorii psihismul este divizat în conştient şi inconştient, şi există 4 tipuri largi de imagerie arhetipală:

1.      arhetipul “marii mame”: personificarea principiului feminin

2.      arhetipul “tatălui spiritual”: întruparea principiului masculin

3.      arhetipul transformării, care cuprinde creşterea, schimbarea şi tranziţia

4.      arhetipul central, sinele sau totalitatea psihică.

Dezvoltarea psihologică este privită ca realizându-se în 4 stadii:

-         stadiul moboric: înainte de naşterea conştientului

-         stadiul matriarhal: ego-ul este pasiv şi dependent de matricea de dinainte de naşterea conştientului

-         stadiul patriarhal: este un stadiu al tranziţiei caracterizat de anumite teme, imagini şi acţiuni

-         faza integrativă

Interpretarea viselor, ca metodă, are două aspecte în psihologia analitică:

-         amplificarea personală, prin asociaţii

-         amplificarea generală, realizată de terapeut, pe baza cunoştinţelor personale.

Terapia expresivă sau creativă prin artă poate nu în mod întâmplător cuprinde 6 tipuri de terapie de bază:

-         art- terapia

-         terapia prin dans

-         drama- terapia, care include psihodrama şi bibliodrama

-         meloterapia

-         terapia prin joc

-         terapia prin poezie, care include biblioterapia.

În trainingul autogen pacientul învaţă să-şi relaxeze:

-         membrele

-         inima, şi

-         respiraţia

Vegetoterapia, formă de terapie care implică manifestarea fizică a emoţiilor, consideră că structurile tensionate ale corpului, ca urmare a emoţiilor stocate, sunt în număr de 3: postura, expresia facială şi stresul muscular.

Energetica de bază (core energetics) susţine că sănătatea şi starea de bine sunt stări dinamice, iar sănătatea poate fi obţinută prin realizarea potenţialului nostru creativ. Corpul uman este vehiculul a 3 elemente:

-         emoţiile

-         gândirea

-         spiritul

Se presupune că persoanele au o “mască” sau un “sine fals” după care se ascund. Oamenii au “mai multe straturi”:

-         copilul rănit, umbra sau sinele de la nivel scăzut

-         masca sinelui

Terapia centrată pe persoană, “creaţie” lui Carl Rogers, spune că în noi există 3 reprezentări ale sinelui:

-         conceptul de sine

-         sinele ideal

-         sinele real

Iar cele 3 principii de bază ale terapiei Rogersiene sunt:

1.      acceptarea pozitivă necondiţionată

2.      înţelegerea empatică

3.      actualizarea sinelui.

Terapia analitică cognitivă (CAT) a lui Anthony Ryle operează cu cei 3 “R”:

-         reformularea (reformulation)

-         recunoaşterea (recognition)

-         revizuirea (revision)

Marsha M. Lineham, promotor a terapiei dialectice comportamentale ia în considerare în cadrul terapiei 4 aspecte importante:

-         abilitatea de a gândi

-         eficacitatea interpersonală

-         toleranţa la stres negativ

-         reglarea emoţională

Psihoterapia diadică developmentală, bazată pe teoria ataşamentului a lui Bowlby, afirmă că scopul conversaţiei diadice este triplu:

1.      reglarea afectivităţii în timpul conversaţiei

2.      construirea diadică a înţelesului referitor la scopul conversaţiei

3.      dezvoltarea eficacităţii pentru a fi capabil să te angajezi în această conversaţie.

Acest tip de psihoterapie se desfăşoară în 4 stadii:

-         descoperirea procesului

-         ambivalenţa legată de proces

-         încrederea în proces

-         utilizarea procesului

Principiile de bază sunt 6:

1.      siguranţa

2.      autoreglarea

3.      procesarea auto-reflectivă a informaţiei

4.      integrarea experienţelor traumatice

5.      implicarea relaţională

6.      îmbunătăţirea emoţiilor pozitive.

Tehnicile libertăţii emoţionale, destul de disputate astăzi, (emotional freedom techniques:EFT) se bazează pe utilizarea celor 12 puncte specifice de la nivelul corpului care corespund meridianelor folosite în medicina chineză. Principiul fundamental este acela că toate emoţiile negative rezultă din dezechilibrul energetic al corpului, iar emoţiile negative apar prin 3 stadii:

1.      apariţia experienţei negative

2.      sunt simţite emoţiile negative ca răspuns la experienţa negativă, ducând la programarea inadecvată în interiorul corpului

3.      sistemul energetic al corpului este dezechilibrat ca urmare a acestor emoţii negative.

Teoria sistemică familială (Bowen) descrie ca şi moleculă de bază a sistemelor emoţionale mari, triunghiul, sistem de relaţie între 3 persoane, pentru că triunghiul este sistemul relaţional stabil cel mai mic. Un sistem ce cuprinde 2 persoane este instabil pentru că tolerează prea puţină tensiune înainte de implicarea unei a 3-a persoane. Triunghiul este mai stabil decât diada, în viziunea terapiei familiale sistemice, chiar dacă acest lucru pare paradoxal.

Principiile de bază ale logoterapiei, enunţate de Frankl, sunt şi ele în număr de 3:

1.      viaţa are sens chiar şi în cele mai vitrege condiţii

2.      motivaţia noastră principală în viaţă este dorinţa noastră de a da un sens vieţii

3.      avem libertatea de a găsi un sens în ceea ce facem şi experienţiem.

Terapia multimodală, fondată de Arnold Lazarus, este fundamentată pe ideea că fiinţele umane sunt fiinţe biologice care pot:

1.      gândi

2.      simţi

3.      acţiona

4.      percepe senzaţii

5.      imagina

6.      interacţiona

Teoria psihosintezei stipulează că, pentru ca un sistem să fie considerat psihosinteză, trebuie să includă 7 principii:

-         dezidentificarea

-         sinele personal

-         voinţa

-         modelul ideal

-         sinteza

-         supra- conştientul

-         sinele transpersonal.

Psihosinteza poate fi cel mai bine reprezentată de “diagrama oului” care conţine la rândul său alte 7 elemente: inconştientul inferior, inconştientul mijlociu, inconştientul superior, conştientul, sinele conştient sau eul, sinele superior şi inconştientul colectiv.

La baza terapiei raţional- emotive stă teoria ABC a personalităţii împrumutată din cea cognitivistă. Se consideră că sistemul credinţelor iraţionale are la bază 5 componente:

-         cerinţele

-         toleranţa scăzută la frustrare

-         părerea celor din jur

-         înrăutăţirea

-         suprageneralizarea.

Terapia realităţii foloseşte un număr mai redus de “clase” în conceptualizare, şi anume clasificarea nevoilor noastre se realizează în:

1.      nevoi de supravieţuire

2.      nevoi psihologice, şi anume:

a.      de conectare, aparţinere, dragoste

b.      putere

c.       libertate

d.      distracţie

Asociaţii precum alcoolicii anomini folosesc un program în 12 paşi, conţinând în formularea tradiţională multe elemente religioase, AA fiind iniţial o instituţie aflată sub tutela bisericii:

1.      admitem că suntem neajutoraţi în faţa alcoolului

2.      am ajuns să credem că o putere superioară nouă ne poate reabilita

3.      am luat decizia de a ne îndrepta spre Dumnezeu

4.      ne-am inventariat fără frică moralitatea

5.      am admis în faţa lui Dumnezeu, a noastră înşine şi a celorlalţi, natura greşelilor noastre

6.      suntem gata să-l primim pe Dumnezeu pentru a ne înlătura toate defectele de caracter

7.      îi cerem cu smerenie să ne îndrepte greşelile

8.      am făcut o listă cu toate persoanele pe care le-am rănit şi dorim să facem pace cu ei toţi

9.      le-am cerut iertare acelor oameni cu excepţia situaţiei în care acest lucru le-ar face rău, lor sau altora

10.  am continuat inventarul personal şi când am greşit am admis asta.

11.  prin rugăciune şi meditaţie am căutat să îmbunătăţim contactul nostru conştient cu Dumnezeu

12.  având o “trezire spirituală” ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj alcoolicilor, şi să practicăm aceste principii în toate aspectele vieţii noastre.

Psihologia transpersonală studiază dimensiunile spirituale, transcedentale ale umanităţii, şi a fost iniţiată de Maslow, Grof şi Subich.

În psihologia pozitivă sunt identifcate 6 clase de virtuţi: înţelepciunea sau cunoştinţele, curajul, umanitatea, dreptatea, temperanţa şi transcendenţa, şi se divide în 3 mari “domenii de cercetare”:

1.      viaţa plăcută: cum savurează şi experienţiază oamenii sentimentele şi emoţiile pozitive,

2.      viaţa bună: investigarea sentimentelor benefice

3.      viaţa afilierii: felul în care oamenii îşi extrag un sens pozitiv al vieţii.

Filozofia analizei tranzacţionale se bazează pe 3 principii:

1.      oamenii sunt OK

2.      fiecare om are capacitatea de a gândi

3.      oamenii îşi decid propriul lor destin şi aceste decizii pot fi schimbate

Stările eului sunt în număr de 3: Copil, Adult şi Părinte, patologia structurală a stărilor Eului se bazează pe 3 situaţii: contaminarea, excluderile şi simbioza. Tranzacţiile sunt la rândul lor: complementare sau paraelele, încrucişate şi ascunse (includ tranzacţiile unghiulare şi duble). Fiecare joc trece prin 3 secvenţe: momeala, strategema şi răspunsul, iar motivele pentru care o persoană joacă jocuri sunt în număr de 12. Tot analiza tranzacţională descrie triunghiul dramatic şi autonom şi cele 4 poziţii de bază în viaţă, structurarea timpului prin 6 activităţi şi cele 5 mesaje conducătoare în viaţă.

Ceea ce se remarcă este aceea că fiecare sistem conceptual face apel la un număr mai mare sau mai mic de elemente, de secvenţe, destinate înţelegerii si organizării vieţii psihice umane. Unele dintre elemente sunt comune în toate formele de terapie, chiar dacă regăsite sub alte “etichete”, şi cele mai multe sisteme conceptuale iau în considerare limitele omului, fie din punct de vedere simbolic, fie la nivel de fiziologie umană.

4.2. Valoarea simbolului în psihoterapie

Limbajul este o reţea multistratificată, sistematică şi înalt organizată de simboluri pentru comunicarea precisă. Limbajul aparţine astfel semioticii, având o configuraţie emoţională senzori-motorie. Uneori omul îşi crează iluzia că poate controla lumea prin cuvinte, care sunt însă mai degrabă o imagine a realităţii sale interne şi nu externe.

Mintea umană a fost descrisă în psihologie şi psihoterapie printr-un mare număr de simboluri, pentru a da o interpretare şi a explica diferite situaţii.

Psihoterapia “verbală” funcţionează mai ales cu pacienţii care au capacitatea protosimbolică. Terapia prin muzică pe de altă parte accesează mai degrabă gândirea primară şi această capacitate nu este necesară.

Improvizaţia muzicală liberă, spunea Rolsvjord în 2004, este probabil cea mai puţin simbolică din toate metodele psihoterapiei şi meloterapiei. Muzica “pre- compusă”, plină de coduri culturale şi stilistice, poate face uneori ca pacientul să “producă” doar simboluri convenţionale, fără legătură cu starea lor de fapt, ci împrumutate din filme sau sentimente derivate din muzică.

Hipnoterapia în universul tridimensional spaţial

Charles E. Henderson afirma în teoria sa psihodinamică asupra hipnozei şi subconştientului că oamenii au abilitatea unică de a regla realitatea, de a o manipula în direcţii specifice şi strategice.

Marcos Lutyens (2001) spunea  pe de altă parte că hipnoza poate fi un instrument prin care să accesăm teritoriul din spatele concepţiilor prestabilite în mintea noastră şi poate fi folosită pentru modelarea spaţiului virtual extern. Conştientul şi inconştientul contribuie la dinamica spaţială a minţii. Începem prin a remodela ceea ce Joseph Von Vexkul numea “umwelt”, lumea interioară, delimitată de percepţiile senzoriale ale organismului nostru. Mintea se poate detaşa de coordonatele familiare şi context şi poate începe să răspundă la experienţe ne- familiare, ca şi cum acestea ar fi familiare. În transă mintea se familiarizează cu un teritoriu nou, simulat, cu conceptul de multidimensionalitate. De exemplu, spaţiul mental a unei persoane oarbe, generat de umwelt, este complet diferit de al unei persoane care poate vedea. Spaţiul său mental este centrat în jurul auzului. În mod similar, colapsul spaţiului vizual extern pare a fi compensat de amplificarea lumii interne, care este apoi proiectată în lumea reală ce nu poate fi văzută. Se pare că există o relaţie directă între dimensiunile spaţiale ale minţii şi dimensiunile mentale ale spaţiului.

Psihicul uman are capacitatea de a experienţia un număr aproape infinit de conştiinţe (Austin, 2000, James, 1935, Obrien, 1964). Unele conţin percepţii ale sinelui. Psihoterapia care include hipnoterapia poate fi eficientă la maxim atunci când se ajunge la funcţiile mentale cele mai  înalte.

Creierul uman emite patru tipuri de unde : beta- starea de veghe, cu frecvenţă de 14-32 de cicli/secundă; alfa- relaxare, având frecvenţă de 7-14 c/s, teta- înaintea somnului, cu 4-7 c/s, şi delta- somn, cu 3-5 c/s. Starea alfa se asociază cu relaxarea şi visul cu ochii deschişi. Starea teta este prezentă în hipnoanestezie, hipnoanalgezie şi hipnoza pentru intervenţii chirurgicale.

Potenţialele electrice la nivelul creierului au oscilaţii foarte lente în diferite stadii ale hipnozei, datorită legăturilor dintre starea fiziologică a creierului şi procesele mintale inconştiente.

În transa profundă sunt alterate procesările limbajului, centrarea este mai degrabă pe cuvintele însăşi decât pe idei. Se revine la ceea ce psihanaliştii numesc gândire de proces primar, în termeni de imagini şi simboluri, mai degrabă decât cuvinte, cu o disponibilitate mai mare a afectului.

Pe de altă parte, forţa electromagnetică recunoaşte doar patru dimensiuni, trei spaţiale şi una temporală, iar creierul uman, care funcţionează la nivel fiziologic pe baza impulsurilor electrice descărcate de neuroni, recunoaşte la rândul său patru dimensiuni. Un efect al transei hipnotice însă este acela al “dilatării” sau “comprimării” timpului- în termeni de timp real, psihologic şi hipnotic-, alături de acela al posibilităţii de accesare mai facilă a dimensiunilor spaţiale, interne sau externe, prin vizualizare. De altfel, hipnoza în sine face apel la funcţiile emisferei cerebrale drepte, ca şi alte tehnici psihoterapeutice, cum sunt metaforele terapeutice, tehnicile psihodramatice, imageria ghidată, etc. O serie de cercetări arată că psihoterapia care face apel la ambele emisfere cerebrale este mai eficace şi are durată mai scurtă decât acele forme de psihoterapie în care se lucrează preponderent cu emisfera cerebrală stângă. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru durata mare necesară tratamentului în psihanaliză, care acţionează preponderent la nivelul emisferei cerebrale stângi.

Cu 200 de ani în urmă Descartes sugera că mintea şi corpul sunt complet separate şi influenţa lui Descartes se face încă simţită în medicină şi în zilele noastre. Acceptarea limitelor cvadridmensionale ale fizicii clasice (trei dimensiuni spaţiale, plus timpul), fac imposibil de realizat lucruri ce pot fi achiziţionate prin intermediul hipnozei, pentru că vederea asupra lumii, sistemul de credinţe, împiedică experienţa. Suntem fiinţe multidimensionale (Laura Di Giorgio).

Imageria se bazează pe integrarea imaginilor vizuale de tip simbolic cu cele de tip non-simbolic. Simbolul crează înţelesul experienţei. Imaginile sunt produsul imaginaţiei (Assagioli, 1965).

Schorr în 1974 susţinea că imageria este prezentă în toate formele de psihoterapie, de la cea comportamentală la hipnoterapie.

În 2004 Patterson şi colab. au utilizat hipnoza în combinaţie cu o lume virtuală bidimensională generată pe computer, ca metodă de control a durerii şi anxietăţii la un pacient cu arsuri severe. Durerea şi anxietatea au scăzut cu 40% după intervenţii strict “audio” şi cu 100% după intervenţii “tridimensionale spaţiale”.

În hipnoză, în mod tipic structura intervenţiei este de tipul:

Inducerea transei—— aprofundarea transei——-intervenţia hipnoterapeutică propriu- zisă. Sunt recunoscute 2 tipuri de tehnici pentru inducerea transei: tehnicile tradiţionale şi tehnicile Ericksoniene.

În hipnoterapie în general se utilizează însă mai multe elemente decât cele prezente într-o anume formă de psihoterapie, în mod tradiţional:

-         imageria ghidată

-         întărirea eului, intervenţie bazată pe abordarea interacţionistă

-         managementul durerii, care integrează elemente de psihosomatică

-         metafore hipnoanalitice, fundamentate pe baza conceptelor împrumutate din psihanaliză

-         dialogul cu clientul care seamănă cu interpretarea viselor

-         reframing în stare de transă, metodă iniţial descrisă în programarea neurolingvistică

-         metafore inspirate de teoria analizei tranzacţionale

-         metode de relaxare, preluate din tehnicile de meditaţie

-         combinaţie de elemente din terapia cognitivă şi Ericksoniană în terapia anxietăţii şi depresiei

-         elemente de psihoneuroimunologie, de exemplu în intervenţiile folosite pentru întărirea sistemului imunitar.

“Imaginea” psihoterapeutică astfel creată devine mai complexă, prin utilizarea simultană a funcţiilor ambelor emisfere cerebrale.

2. Imaginea unui alt univers

În 1961 astronomul Frank Drake a elaborat “ecuaţia” care urma să fie piatra de temelie a proiectului SETI, de căutare a civilizaţiilor extraterestre. Existenţa noastră pe această planetă pare să fie rezultatul accidental al unui număr de coincidenţe astronomice. În cele din urmă este posibil ca principalul beneficiu al proiectului SETI să fie nu acela de a găsi viaţă pe alte planete, ci de a ne ajuta să descoperim mai multe lucruri despre noi înşine.

Documentarul “Extratereştrii” al colectivului de la National Geographic descrie viaţa pe o planetă numită Aurelia, cu specii ciudate, de la prădători asemănători girafelor, până la ochiuri de apă ce se comportă ca plantele carnivore, un satelit lunar albastru şi un soare local de tipul pitică roşie. Pe această planetă imaginară nu există anotimpuri, zi sau noapte. Partea întunecată a planetei este acoperită de gheaţă, iar partea luminată este străbătută de râuri şi apa ce inundă câmpiile. Animalul de bază este o specie ce trăieşte în mâl şi creează o reţea de lagune ce formează fundamentul pădurilor de evantaie cu ac. Pe luna albastră cresc copaci pagodă cu înalţime de aproape 1 km datorită atmosferei dense si gravităţii joase, iar pe cer zboară balene la înălţimi imense.

Extratereştrii sunt un fenomen al culturii pop. Dar la ora actuală studiul ştiinţific al vieţii extraterestre este realizat de astrobiologie (xenobiologie).

Am putea însă să ne punem întrebarea: cum ar arăta lumea psihoterapiei într-o lume care conceptualizează mai mult de trei dimensiuni spaţiale şi una temporală? S-ar putea ca răspunsul să-l fi găsit deja în hipnoterapie.

3. Concluzii

Universul “tridimensional” spaţial în care trăim este rezultat al percepţiei fiziologice umane şi cadrului conceptual, şi nu un adevăr ştiinţific, la ora actuală astrofizica modernă recunoscând existenţa a 9 dimensiuni spaţiale şi una temporală a universului.

Unul din simbolurile preponderente în cultura şi civilizaţia umană este cifra trei, în diverse forme, ca urmare a tridimensionalităţii universului perceput, iar acest simbol este prezent la ora actuală inclusiv în psihoterapie.

Forţa electromagnetică recunoaşte doar trei dimensiuni spaţiale, şi din acest punct de vedere este interesant de speculat că creierul uman, care funcţionează pe baza impulsurilor electrice transmise între neuroni, adică a forţelor electromagnetismului, este capabil la rândul său să recunoască doar trei dimensiuni în spaţiu. În plus remarcăm că există patru tipuri de unde electrice cerebrale înregistrabile prin electroencefalogramă- o coincindenţă dacă ne gândim că trăim într-un univers cu trei dimensiuni spaţiale şi una temporală?

Modelele psihoterapeutice la rândul lor sunt “constrânse” de percepţia noastră tri/cvadridimensională asupra universului, ceea ce se reflectă în numărul de elemente şi concepte utilizate de către fiecare formă de psihoterapie în parte.

Hipnoterapia, prin tehnicile specifice şi integrarea mai multor metode terapeutice pare a fi cea una din cele mai cuprinzătoare formă de terapie la ora actuală, în sensul posibilităţii de accesare a unui număr crescut de dimensiuni.

Toate tipurile de psihoterapie se bazează, într-o formă sau alta, pe simbol, şi putem constata că în general sunt axate pe 3-4 principii, rar mai multe, datorită limitelor noastre conceptuale. Aceste limite conceptuale se leagă de capacitatea de a percepe un univers cu maxim trei dimesniuni spaţiale şi una temporală, chiar dacă la nivel abstract putem teoretiza despre cele 10 dimensiuni ale universului în care trăim. Probabil dacă am fi trăit într-un univers cu 7 dimensiuni spaţiale, pe care să le şi putem percepe fiziologic, atunci modelele terapeutice s-ar fi putut baza pe mai multe elemente fiecare în parte. Limitarea tri- sau cvadridimensională este cea care face necesară integrarea în psihoterapie, în sensul acceptării “adevărului” tuturor formelor de terapie, fiecare abordând alte “dimensiuni” ale universului nostru psihologic.

Bibliografie:

1.      ***Wikipedia, the free Encyclopedia, 2006, www.en.wikipedia.org/

2.      ***Windows to the universe, 2006, www.windows.ucas.edu/

3.      ***National Geographic Channel, 2005, June

4.      ***Gravitational Lensing and Genetci Lensing, www.ams.org/

5.      ***www.symbols.net

6.      Abbott, E.A. “Flatland: a romance of many dimensions”, 1884

7.      Ahadhalova, Razhnov & Kamenestku “Human hypnosis and super-slow electrical activity of the brain”, 1976, Journal of Neuropathology and Psychiatry, 76(5), p.704-9

8.      Bell, T. “Narrative, symbol and psychotherapy: emotion as exeperimented action and enhancement of a gesture”, 1991, Journal of Poetry Therapy, 4(4), p. 221-34

9.      Boyd, R.N. “Time as related to Moebius transform”, 2006, www.moebius.com/

10.  Bullinger, E.W. “Number in scripture: its supernatural design and spiritual significance”, 1999, www.philologos.org/

11.  Dafinoiu, I, Vargha J. L. “Psihoterapii scurte”, 2005, ed. Polirom, Bucuresti

12.  Dafinoiu, I., Vargha J.L. “Hipnoza clinica. Tehnici de inductie. Strategii terapeutice.”, 2003, ed. Polirom, Bucuresti

13.  Dell, Mary Lynn “Brain, symbol &experience: a psychiatric and theological dialogue”, 1993, Lygon, 28, p. 217

14.  DiGiorgio, Laura “Hypnosis for the 21^st century: two worldwievs”, 2004, Hypnogenesis, on-line magazine

15.  Dundes, A. “The number three in American culture”, The book of threes, www.threes.com/

16.  Furniss, Maureen “Animatig the 4^th dimension”, 2006, Animation Journal, 13

17.  Granquist, Susan “Introduction to the runes”, 2006, www.valkyrie.eskimo.net

18.  Grolean, R. “Imagining other dimensions”, 2006, The elegant universe language

19.  Gudat, U. “A therapist’s understading of bioenergetics”,1997, research project, Munich, Germany

20.  Hammond, D.C. “Virtual reality hypnosis: a case report”, 2006, American Journal of Clinical Hypnosis, 52(1), p. 27-8

21.  Hart, G. “hart’s law, the magical number three, plus or minus zero”, 2002, Usability & user Experience, 8(4)

22.  Henereson, Ch.E. “Hypnosis and the mind: a psychodinamic theory of hypnosis and the subconscious mind”, 2006, site: Hipnotica. Self Hypnosis

23.  Jako, Erikkle “From signs to symbols, from symbols to words”, 2004, Voices- a world Forum for music therapy, 4(2)

24.  Lewis, L. “Symbolization in psychotherapy with patients who are disabled”, 1994, American Journal of Psychotherapy, 48(2), p. 231-9

25.  May, R. “Values, myths and symbols”, 1975, American Journal of Psychiatry, 132, p. 703-6

26.  McMahon, B. “Psychotherapy, myth and meaning”, 2003, The South Trent Training e- Journal, no.1

27.  Price, R. “Symbols and psychotherapy- the example of Yaruba sacrificial ritual”, 1975, The Journal of American Academy of Psychonalysis, 3, p.321-38

28.  Rowan, J. “The three bodies in psychotherapy”, 2000, European Journal of Psychotherapy and Counselling, 3(2), p. 193-207

29.  Sapp, M. “Implications of Barber’s three dimensional theory of hypnosis”, 2002, International Journal of Sleep, Dream and Hypnosis, 4(2), p. 70-6

30.  Saviour, E. “Existence of higher dimensional space & perception of time”, 2006, RM Cibernetics

31.  Scewe, P., Stein, B. “Why do we reside in a three- dimensional universe?”, 2005, the AIP Bulletin of Physics News, 745(1)

32.  Schilling, G. “The chance of finding aliens: reevaluating the Drake equation”, 1998, Sky&Telescope

33.  Sunden, G. “How hypnosis is clinically utilized to address the spectrum of cancer’s physical and psychological dimensions”, www.triroc.com/

34.  Woodruff, Alexandra “Is the universe only pretending to have three dimensions?”, 2005, Daily Californian

INCURSIUNE HIPNOTICĂ ÎN ARTĂ

Oana Maria Popescu

(lucrare prezentata la Conferinta Nationala de Hipnoza Clinica, 2006)

1. Introducere

Motto: “Ficţiunea este un principiu al realităţii”(R&Sien: F.Roche, S.Lavaux, J. Navaro)

Scott Fisher afirma: “Posibilităţile realităţilor virtuale, se pare, sunt la fel de nelimitate ca şi cele ale realităţii. Ele pot furniza o interfaţă umană care dispare – o uşă spre alte lumi”.

Hipnoza crează de altfel realităţi virtuale prin imagerie, iar la nivel de terapie virtuală se discută despre spaţiul virtual în care se desfăşoară terapia, adică mediul electronic, în sensul de comunicare prin e-mail sau prin site-uri specializate. Este vorba despre un spaţiu psihologic, în care, pentru ca clientul să intre în atmosferă, se folosesc mijloace precum trimiterea prin mail de poze, fragmente muzicale, reproduceri după opere de artă, pentru a crea „spaţiul virtual potrivit”. Spaţiul virtual terapeutic este unul din elementele fundamentale oricărei forme de terapie, care poate fi creat în artă prin tiparele de gândire şi emoţie asociate diverselor manifestări artistice, având in vedere că la nivel fiziologic-anatomic sunt implicate aceleaşi structuri cerebrale.

Hipnoterapia deschide uşa spre alte lumi, în sensul modificării reprezentărilor interne, punctelor de vedere, facilitării schimbării. Uşa spre schimbare poate fi deschisă prin tehnici hipnotice, sau prin intermediul artei, respectiv conţinutul hipnotic al variatelor forme de manifestare artistică. De altfel acesta este principiul general al psihoterapiei: a deschide uşa spre o lume pe care clientul nu o poate accesa fără ajutor. Dacă ne gândim la restructurarea cognitivă, jocul de rol, tehnica „scaunului gol”, accesarea anumitei structuri a eului în analiza tranzacţională, şi aşa mai departe, constatăm că avem de-a face cu acelaşi lucru: „deschiderea unei uşi”. Art-terapia realizează aceasta prin exprimarea realităţii interne cu ajutorul muzicii, picturii, teatrului, etc., operând apoi modificări prin metaforă şi restructurare.

Un exemplu istoric de utilizare al artei în terapie este acela din Bilbie (Ismael, 16, versetele 14-23), în care David cânta la harpă pentru a vindeca depresia regelui Saul. De la picturile în nisip ale indienilor Navajo, până la sculpturile africane, există multe exemple de utilizare ale artelor vizuale în ritualul terapeutic.

Dezvoltarea sensibilităţii artistice este promovată de programe cum sunt:         “Programul hipnotic Aprecierea Artei” al Laurei di Giorgio sau aşa-numita  “Hipnoză de Înalt Impact”, dezvoltată de Lawrence Layton, în care se utilizează muzica şi tehnici împrumutate din programarea neurolingvistică pentru a comunica cu inconştientul.

Care este valoarea unui anumit lucru?

Probabil cei ce apelează la psihoterapie au ca trăsătură comună aceea că nu se valorizează suficient.

Valorizarea şi creativitatea sunt strâns interconectate, iar creativitatea este o parte fundamentală a naturii umane. Cu toţii putem fi creativi şi uneori este mai uşor să ne exprimăm sentimentele şi vulnerabilităţile prin culoare, forme sau muzică decât prin cuvinte. Este principiul de la care pleacă terapia prin artă.

Stima de sine este restabilită prin exprimare artistică.

Muzica şi dansul, literatura, artele vizuale, pot avea “efect hipnotic” prin ele însele, sau pot sta la baza intervenţiilor de tip hipnotic, în special în cadrul terapiei Ericksoniene, în care tiparele rigide sunt practic inexistente şi înlocuite de sugestii directe şi indirecte, integrarea intervenţiilor paradoxale, a tehnicilor confuzive, dublelor legături sau negaţiilor multiple. În terapia Ericksoniană comunicarea primară este restructurată prin alocarea unui alt cadru de referinţă, la metanivel. Fenomenul hipnotic are loc prin simpla disociere a unui eveniment de contextul său uzual, ceea ce se întâmplă în muzică de exemplu, prin asocierea unei „poveşti de viaţă” cu o suită de sunete având drept particularitate aceea că sunt multipli ai armonicei de bază. Simpla asociere a versului cu muzica este o formă de „confuzie de tip Ericksonian.” În psihoterapie terapeutul este cel care are sarcina de a identifica diverse contexte asociative pentru a evoca fenomene hipnotice la un anumit client. Oricând un comportament este disociat de contextul uzual am evocat un fenomen hipnotic. Din acest motiv putem afirma că art-terapia este una din formele de terapie care operează cu principiile hipnozei Ericksoniene. În privirea unui film este trăită o experienţă de viaţă într-un context diferit de cel uzual, iar cinematerapia utilizează tema centrală a filmului pentru a declanşa asocieri inconştiente în mintea clientului, folosind de fapt tocmai acea disociere a evenimentului de contextul său uzual care duce la ceea ce numim fenomen hipnotic.

Disocierea de context este realizată în artă prin modalităţi diverse, de la limbaj la structurile arhitecturale.

2. Arta şi hipnoza

2.1. Fractalii

La nivel de limbaj, hipnoza Ericksoniană este atât poezie cât şi limbaj fractal.

Unicitatea fractalului constă în dimensiunile sale spaţiale, care nu se încadrează nici în 2, nici în 3 dimensiuni, nici chiar în 4. Un fractal poate avea o dimensiune de 1,8 sau 4,2, calculată logaritmic şi rezultând o aşa-numită   “dimensiune Hansdorff”.

Există formule matematice, logaritmice, de calcul a dimensiunii fractalilor.

În general se defineşte o linie ca având o singură dimensiune, un dreptunghi ca având două, şi aşa mai departe. Dar din punct de vedere matematic, dimensiunea poate fi exprimată ca exponent al numărului de fragmente similare N în care poate fi împărţită o figură geometrică. În consecinţă dimensiunea unui fractal se calculează în funcţie de numărul de fragmente identice conţinute de către fractal şi acesta este motivul pentru care un fractal poate avea dimensiuni ciudate de tipul 1,67.

Dacă ne aflăm într-o a 3-a dimensiune, privind la un ecran bidimensional, fractalii se situează între aceste dimensiuni.

Plecând de la aceste caracteristici, putem genera fractali artistici, formaţi din imagini identice însă din ce în ce mai mici, prezentând o imagine cu perspective multiple, centre multiple, şi vortexuri în jurul centrului.

Fractalul ne permite să vedem acelaşi lucru dintr-o multitudine de perspective diferite.

Spre deosebire de geometria Euclidiană, fractalii ne oferă o cale diferită de observare şi modelare a fenomenelor complexe, scoţând în evidenţă detalii din ce în ce mai mici.

Aceasta deoarece fractalul este format din aceeaşi imagine, tot mai mică, repetată de un număr foarte mare de ori. Dacă mărim un detaliu al unui fractal acesta arată identic cu fractalul, doar la o altă scală (principiul detaliului este folosit în terapie de exemplu atunci când realizăm despărţirea în secvenţe comportamentale, inclusiv în metafora hipnotică).

2.1.2. Limbajul fractal

Pornind de la aceste proprietăţi ale fractalului, Silvia Hartman descrie ceea ce ea numeşte “tiparul Melville” prin analogie cu felul în care Hermann Melville, autorul lui “Moby Dick”, descrie în 25.000 de cuvinte cum se peticeşte o cuvertură. Secretul este acela de a intra tot mai mult în detalii.

Privită din acest punct de vedere, opera lui Melville poate fi numită “literatură fractală”.

Se pleacă de la presupunerea că orice poate fi descris în detalii din ce în ce mai mici. La nivel de limbaj în psihoterapie este o situaţie asemănătoare cu despărţirea unui comportament în secvenţe. Pe limbajul fractal se bazează de altfel intervenţiile de tip behaviorist în care, dacă clientul declară: „Mi-e teamă să merg la sala de sport”, secvenţele a ceea ce se întâmplă sunt examinate în amănunt: „Ies din casă.” „Şi ce se întâmplă atunci?” „Mă gândesc că…”  şi aşa mai departe.

Limbajul fractal a fost utilizat de Milton Erickson în inducţia de transă. De fapt, toate tiparele limbajului Ericksonian sunt de tip fractal, organizând tiparele în mod dinamic în relaţie unul cu celălalt, creând un model de limbaj şi funcţionare a gândirii.

Un exemplu este: „îţi imaginezi un coridor foarte frumos… şi de o parte şi de alta a coridorului se afla statui… statuile sunt din piatră,.. piatră de culoare albă… strălucioare,… soarele se reflectă în ele…, etc. Este o descriere cu din ce in ce mai multe detalii. În literatură, Honore de Balzac şi Charles Dickens folosesc limbajul fractal în acest mod, pentru realizarea descrierilor, împreună cu repetiţia, negaţia şi dublul înţeles:

„Mă uit la mama şi ea se face că nu mă vede. Mă uit la un băieţaş din cor şi el se strâmbă la mine. Mă uit la raza de soare care pătrunde prin uşa deschisă a bisericii şi văd o oaie rătăcită- nu-i vorba de un păcătos, ci chiar de o oaie adevărată- gata să intre şi ea în biserică….Mă uit la plăcile funerare de pe ziduri…” (Charles Dickens- „David Copperfield”).

Un model de limbaj fractal ar putea arăta astfel:

a judeca                                                                                              a direcţiona

a implica                                                                                             a cauza

a cunoaşte                                                                                          a crea

A INVESTIGA

ce

cum

de ce

……

Pentru fiecare cuvânt se găsesc noi înţelesuri, apropiate, dar care pot deschide noi asociaţii. Dicţionarul ne spune că „a şti” este sinonim cu „a cunoaşte”, şi totuşi fiecare din aceste verbe declanşează asociaţii noi. „Te ştiu” sau „te cunosc” nu este acelaşi lucru.

Milton Erickson detaliază tot mai mult în cursul intervenţiei, prin utilizarea sinonimelor, reformulării, cuvintelor cu sens apropiat sau derivatelor. De la “a şti” ajungem la “a judeca, a implica, a cunoaşte, a înţelege, a percepe, a lua la cunoştinţă, a stăpîni, a-şi aminti, a prevedea “ şi aşa mai departe….

Un fragment din “Natura hipnozei“ a lui Erickson ilustrează acest model:

“Ai spus că mintea ta conştientă este nesigură şi confuză. Şi asta pentru că conştientul uită. Şi totuşi ştiu că inconştientul are acces la atât de multe amintiri şi imagini şi experienţe, încât le poate face disponibile minţii conştiente pentru rezolvarea de probleme. Şi când va face inconştientul ca toate aceste lucruri valoroase pe care le-ai învăţat să fie disponibile pentru mintea ta conştientă? Va fi în vis? În timpul zilei? Repede sau încet? Azi ? Mâine?…”

Este o ilustrare pentru „a investiga” din schema prezentată: Când? Azi sau mâine? Cum? În vis sau în timpul zilei?

Desigur o astfel de exprimare face ca pacientul să fie convins de faptul că lucrul respectiv se va întâmpla. Nici un moment Erickson nu întreabă: dacă?

2.2. Literatura
A. Poezia
2.2.1. Poezia lui Walt Whitman

Analiza poeziei lui Whitman ca hipnoză a fost realizată de James şi Lynn Whitlark, care arată similitudinile limbajului poetic cu limbajul Ericksonian.

Pe de altă parte, limbajul fractal este întâlnit şi în poezia lui Walt Whitman. Poemul “Cântec drumului deschis“ (“Song to an Open Road”) se aseamănă cu sine însuşi în mai multe feluri, ca un fractal.

Este o primă asemănare între poezia lui Whitman şi hipnoza Ericksoniană.

Un exemplu este descrierea pe care Whitman o face persoanelor care merg pe drum:

„ Negrul cu capul lui lânos, criminalul, bolnavul, analfabetul, nu sunt negaţi.

Naşterea, graba după medic, vagabondul creşetor, pumnalul beţivului, compania veselă a mecanicului,

Tinereţea pierdută, caleaşca bogatului, cuplul care a fugit să se căsătorească,

Zarzavagiul, dricul, mutarea mobilei în oraş, revenirea în oraş,

Toate trec- eu trec de asemenea- orice trece- nimic nu poate fi interzis,

Toate sunt acceptate- toate îmi sunt dragi”.

Whitman se identifică cu fiecare dintre noi, o identificare care la rândul său se realizează în manieră hipnotic-Ericksoniană.

Pe drumul din poezia lui Whitman trece toată lumea, orice persoană. Dezorientarea de pe drum, ca şi ambiguitatea, sunt şi ele de factură Ericksoniană. Ambiguitatea este estetică şi în acelaşi timp un element al confuziei, fiind utilizată de Erickson pentru a induce transa şi a coda sugestiile.

Identificarea lui Whitman cu fiecare din noi este ilustrată de versurile:

„ Încă îmi port poverile delicioase,

Le port, bărbaţi şi femei.- îi port cu mine oriunde merg,

Jur că e imposibil să scap de ele”; – părând că vorbeşte despre sine, poetul vorbeşte de noi toţi, aşa cum o face şi Erickson în intervenţiile sale.

Versurile lui Walt Whitman ilustrează ambiguitatea şi confuzia tipic Ericksoniene:

“ Pe jos şi cu inima uşoară, merg pe drumul deschis,

Sănătos, liber, lumea înaintea mea,

Cărarea brună înainte-mi, conducând oriunde doresc,

Şi astfel nu cer noroc- eu însumi sunt noroc“.

“Sănătos, liber” se poate referi la drum, la lume, sau la mine, tot aşa cum în terapia Ericksoniană cuvintele sunt folosite astfel încât să lase la latitudinea clientului aplicarea frazei pentru o situaţie sau alta, o persoană sau alta.

Mutiplele negaţii sunt de asemenea folosite de Whitman, ca şi termenii generici, universal- valabili:

“ Şi astfel nu mai tânjesc, nu mai amân, nu mai am nevoie de nimic”.

“ Nu mai îmi doresc constelaţii apropiate,

Ştiu foarte bine unde se află,

Ştiu că sunt suficiente celor ce le aparţin”.

Într-un alt poem al său, “Stau şi privesc” (“ I sit and look out”), Walt Whitman foloseşte tipare de genul:

“ Stau şi mă uit la tristeţea lumii, la oprimare şi la vină..”

aşa cum în hipnoză se utilizează formulări cum este:

“ Stai aici pe scaun ascultând vocea mea..”

Whitman face o legătură cu inconştientul, iar folosirea lui    “stau…”  în loc de “stai…” seamănă cu metoda lui Milton Erickson, în care acesta pretinde că vorbeşte despre el însuşi pentru a reflecta de fapt experienţa clientului:

“Am căutat o carte in bibliotecă având cadrul de referinţă, respectiv impresia, că avea cotorul roşu. Puteam să-mi amintesc că am citit toate titlurile capitolelor din carte şi totusi nu o puteam găsi. Titlul cărţii nu avea importanţă, pentru că eu căutam o carte de culoare roşie, în loc de albastru, care era culoarea ei reală.”

( Milton Erickson, Ernest Rossi, Sheilla Rossi “Realităţi hipnotice”)

2.2.2. Poezia lui William Shakespeare şi a lui Robert Browning

Desigur Whitman nu este singurul poet ale cărui tipare lingvistice sunt considerate Ericksoniene.

Poezia oferă modele pentru tehnicile de inducţie, având în general tipare de tip Ericksonian, prin care poetul comunică cu cititorul. În poezia lui Walt Whitman de exemplu se remarcă printre altele folosirea “ancorelor hipnotice”.

Nu există poeme care să nu fie în acelaşi timp metafore. Simbolul şi metafora caută să descrie o realitate din afara fiinţei umane, iar în spatele metaforei se ascunde o altă realitate.

“Sonetul 18” al lui William Shakespeare este o ghicitoare în sine:

“ Să te compar cu o zi de vară?”

Sau cu altceva? Cu ce altceva te-aş putea compara?

Este o sugestie deschisă.

Similară cu formularea lui Erickson în “Realităţi hipnotice”:

“…si ce poate fi mai puţin real decât cei patru copii ai Apriliei? “

Robert Browning scria în a 17-a strofă din poemul său intitulat “ Mesmerism”:

“ Afară, în noapte!

În labirint,

În pădurea sălbatică,

Nici la stânga, nici la dreapta,

Nu mă abat de pe cărare, un orb văzând!”

Atunci când limbajul are o codificare diferită de tiparele gramaticale obişnuite sau corecte, aceasta crează confuzie şi deschide uşa spre noi tipare de gândire.

Din păcate singura analiză extinsă a poeziei ca hipnoză este cea a lui Edward D. Snyder: „Poezia hipnotică. Un studiu al tehnicii de inducţie a transei în anumite poeme şi semnificaţia ei literară.”

2.2.3 Poemele Haiku

Comunicarea hipnotică seamănă îndeaproape cu poemele Haiku.

Haiku, formă tradiţională de poezie japoneză, are 17 silabe în 3 secţiuni metrice, cu 5-7-5 silabe. Este un poem compact, conţinând un cuvânt sau o frază sugestivă, “kigo”, obligatorie în Haiku.

În aparenţă Haiku se referă la natură, care este tema unor asemenea poeme. (Cei mai cunoscuţi poeţi Haiku sunt: Matsuo Basho, Taneguchi Buson, Kobyashi Issa şi Masaoka Shiki.)

Haiku nu este în fond o poezie a naturii, ci un poem scris cu scopul de a produce o imagine, de a crea un sentiment. Intenţia principală este de a exprima şi evoca o emoţie, pe care Kenneth Yasudo o numeşte  “experienţă estetică”:

“ Nici măcar frunzele nu se mişcă,

Minunată este

Livada de vară”.

Alte exemple de poeme Haiku sunt: “Pomul va fi tăiat, neştiind că pasărea, îşi va face un cuib “ (Issa), sau “O frunză cade, şi o altă frunză cade, în vânt” (Basho).

R. Blyth spunea:

“Un Haiku este o expresie a iluminării temporare în care vedem viaţa din lucruri.”

Fiecare cuvânt din Haiku este o experienţă în sine. Poemul Haiku este o abordare eficientă şi dinamică, o modalitate de a privi lumea cu mare atenţie.

Creând sugestii hipnotice, terapeutul trebuie să fie imersat într-o lume de imagini, sunete, umor, creativitate şi conştiinţă perceptivă. Observarea atentă este un aspect important al muncii terapeutice.

Metoda Haiku ne poate ajuta să creăm sugestii hipnotice evocatoare care ajută clientul să acceseze sistemul reprezentărilor sale interne. Este o metodă în aparenţă opusă celei a limbajului fractal, însă limbajul hipnotic-Ericksonian se bazează pe combinaţia dintre cele două, în sensul condensării expresiei pe măsura detalierii evenimentului sau situaţiei. A surprinde esenţa şi a despărţi în secvenţe sunt două ingrediente psihoterapeutice comune oricărei forme de terapie.

2.2.4. Terapia prin poezie

Terapia prin poezie a fost de fapt practicată în Egiptul antic în forma în care cuvintele erau scrise pe un papirus şi apoi dizolvate într-o soluţie care era dată pacientului să o bea, astfel încât cuvintele să-şi facă efectul cât mai repede posibil.

În antichitate şamanii şi vrăjitorii citeau poezie cu scopul de a vindeca. Primul terapeut prin poezie a fost Soranus, în primul secol al erei noastre, care prescria tragedia pacienţilor maniacali şi comedia depresivilor.

Nu ne surprinde atunci că Apollo este atât zeul medicinii, cât şi cel al poeziei.

Dar ce se întâmplă când poezia întâlneşte inducţia hipnotică?

Poezia are un efect de inducţie hipnotică în sine, ajutând la reprezentările interne.

Formularea de genul “o cascadă, descărcare continuă de energie”, are un alt impact decât: “şi simţi cum energia creşte…”

Conceptele poetice ajută la crearea imageriei. Poezia pune cuvintele în orice ordine, creând structuri gramaticale sau cuvinte, fără a viola expectanţele nimănui.

Ritmul poeziei, ca şi ritmul vorbirii din inducţiile hipnotice participă la crearea transei, împreună cu construcţiile metaforice.

B. Proza
2.5.1. Basmele

Metaforele din poveştile populare sunt utile la rândul lor  în psihoterapie.

Smith şi colab. (2002) au dezvoltat o formă de terapie numită “terapie prin fantezie”, psihoterapie de grup utilizată în tratamentul psihozelor acute şi în remisiune. Prima şedinţă de terapie se termină cu o poveste, basm sau parabolă, care facilitează crearea de legături la nivel simbolic şi cognitiv-emoţional. Pacientul se identifică empatic cu terapeutul, în această formă de psihoterapie egală importanţă fiind acordată temei, obiectului, mişcării, artei şi simbolului din metafora utilizată.

În terapia prin fantezie în prima şedinţă de terapie se prezintă o poveste sau un basm, asociat cu reprezentarea prin dans, care în a doua şedinţă de terapie este transpusă în culoare şi formă.

Basmele prezintă întotdeauna o stare sau situaţie problematică care duce la schimbare şi transformare. Este o lume ce declanşează tipare de gândire pe care Carl Jung le numea “ gândire fantastică”, cea care are de-a face cu imaginile, emoţiile şi intuiţia, în care legile logicii, fizicii sau judecăţii morale nu sunt aplicabile.

Este o situaţie în care se renunţă la regulile logicii formale, în favoarea creării de noi asociaţii, ce duc la schimbare.

De altfel, în analiza tranzacţională se discută despre analiza spaţială şi temporală a basmelor, în legătură cu scenariul de viaţă.

Basmele ajută la inocularea normelor societăţii în mintea copilului la modul conştient, dar la nivel subconştient pot furniza roluri, locaţii şi orare atractive şi stereotipe pentru un scenariu de viaţă defectuos.

Analiza structurală a scenariului este bazată pe Matricea Scenariilor a lui Steiner. Drama poate fi analizată ca schimbări ale rolului şi locaţiei intr-un continuum al timpului. Aşa cum analiza Stărilor Eului este o parte a analizei tranzacţionale structurale, analiza rolului este o parte a analizei jocului şi scenariilor, în definirea identităţilor implicate în acţiune. Persoana care “trăieşte într-un scenariu” a simplificat de obicei vederea asupra lumii cu un minimum de personaje dramatice. Diagrama rolurilor furnizează un mijloc de fixare a unui număr prestabilit de identităţi cheie vizualizate în terapie.

Dacă luăm ca exemplu “Scufiţa Roşie” putem spune că a îmbătrâni înseamnă probabil a juca rolul mamei şi mai târziu al bunicii.

Scufiţa Roşie

mama                                                                          lupul

pădurarul                                 bunica

Diagrama rolurilor

Drama este mutarea locaţiei, şi este intensificată de Gama Scenariului (de la casă la sala de bal a castelului, de la Răscruce de Vânturi în China, din curtea din faţă în Oz) şi Viteza Scenariului (aventurile în schimbare ale lui Pinocchio, Ulise, etc).

In terapie diagrama locaţiei poate fi folosită pentru a ilustra vizual schimbările de locaţie făcute de o persoană, şi câteodată pentru comparaţie cu altele. Este o tehnică asemănătoare imagieriei ghidate, respectiv intervenţiilor de tip hipnotic, operând conform principiului disocierii evenimentului de situaţia obişnuită, cu scopul creării de noi asociaţii, adică a construirii fenomenului hipnotic.

2.5.2. Lumea lui Franz Kafka

O lume în care legile logicii sunt funcţionale prin utilizarea confuziei şi ambiguitaţii este şi cea creată de Kafka, în special în romanele sale “Castelul” şi “Procesul”, în care nu putem fi niciodată siguri de înţelesul cuvintelor.

Franz Kafka crează un univers al incertitudinilor şi însuşi autorul spunea, într-o scrisoare din 1914:

“Scriu diferit faţă de cum gândesc, vorbesc diferit faţă de cum gândesc, gândesc diferit faţă de cum ar trebui să gândesc şi aşa ajung în cele mai întunecate adâncimi ale infinitului.“

Aceasta este o frază tipic Ericksoniană, asemănătoare structural cu:

“Şi ca o parte a acestei experienţe…este uitarea acelui vis după ce te trezeşti. Şi experienţa de a uita, prin ea însăşi, este o experienţă care nu este străină nimănui..”

(Milton Erickson, Ernest Rossi, Sheilla Rossi: “Realităţi hipnotice”)

Limbajul nu se referă strict la individ, iar legile limbajului sunt în mod frecvent generalizări care nu ar avea însă înţeles în afara termenilor experienţei individuale.

Laura Simms (“A Healing Journey”) spunea:

“Dacă îţi cunoşti propria poveste, te cunoşti pe tine”.

În hipnoza Ericksoniană se ajunge la această cunoaştere inclusiv prin utilizarea confuziei, truismelor, repetiţiei, non-sensurilor, şi din acest punct de vedere teatrul absurd al lui Eugen Ionescu are acelaşi efect, de concentrare a atenţiei pentru a desluşi logica frazei, având drept rezultat transa hipnotică, în care sunt produse noi asocieri cu efect terapeutic.

2.6. Teatrul

Eugen Ionescu foloseşte propoziţii de genul „tavanul este sus”, „podeaua este jos”, de altfel inspirate dintr-un manual de limba engleză pentru începători, prin care captează atenţia publicului, tot aşa cum Erickson utilizează truismele în intervenţia hipnotică. În plus remarcăm în opera lui Ionescu discursuri de tip confuziv, în care de la un simplu cuvânt se detaliază până la absurd:

„Guturaiul. Cumnatul meu avea, pe linie paternă, un văr primar, al cărui unchi pe linie maternă avea un socru, al cărui bunic pe linie paternă se-nsurase în a doua căsătorie cu o tânără băştinaşă, al cărei frate întâlnise într-una din călătoriile sale o fată de care se-ndrăgostise şi cu care a avut un fiu, care s-a căsătorit cu o farmacistă curajoasă, care nu era altcineva decât nepoata unui subofiţer de marină din marina britanică şi al cărui tată adoptiv avea o mătuşă care vorbea curgător spaniola şi care era, poate, una dintre nepoatele unui inginer, mort de tânăr, nepot, la rândul lui, al unui proprietar de vie din care se obţinea un vin modest, dar care avea un văr de-al doilea, casnic, plutonier, al cărui fiu se însurase cu o fată tânără foarte frumoasă, divorţată, al cărei prim soţ era fiul unui patriot sincer, care s-a priceput să-şi crească una din fete în dorinţa de a face avere şi care a reuşit să se mărite cu un vânător, care-l cunoscuse pe Rotschild şi al cărui frate, după ce-şi schimbase de mai multe ori meseria, s-a căsătorit şi a avut o fiică, al cărei străbunic, pirpiriu, purta nişte ochelari pe care-i primise de la un văr de-al lui, cumnatul unui portughez, fiu natural al unui morar, nu prea sărac, al cărui frate de lapte luase de nevastă pe fiica unui fost medic de ţară, el însuşi frate de lapte cu fiul unui lăptar, la rândul lui fiul natural al unui alt medic de ţară, însurat de trei ori la rând, a cărui a treia soţie..era fiica celei mai bune moaşe din ţinut, şi care, văduvă de timpuriu, s-a remăritat cu un geamgiu plin de viaţă, care făcuse fiicei unui şef de gară un copil care s-a priceput să-şi croiască drum în viaţă.. şi al cărui tată a fost crescut în Canada de-o bătrână care era nepoata unui duhovnic, a cărui bunică făcea uneori iarna, ca toată lumea, guturai.”

Mai departe de teatrul convenţional, fie el şi teatru absurd, sau anti-piesă, cum o denumeşte Eugen Ionescu, se situează teatrul vizual modern.

2.6.1. Teatrul vizual modern

“Consecinţele personale şi sociale ale oricărui mediu- adică, a oricărei extensii a sinelui- rezultă din noua scală care este introdusă în viaţa noastră de fiecare extensie a sinelui.” (Marshall McLuhan).

Plecând de la acest concept, şi examinând principiile abstracte formale din pictură, fotografie şi sculptură, Laszlo Moholy-Nagy a realizat un nou fel de teatru, în care a sintetizat elemente spaţiale, de compoziţie, mişcare, sunet şi lumină în expresie artistică abstractă.

Este o reinterpretare a conceptului Wagnerian de “teatru total”.

În mod similar Robert Wilson, fiind pictor şi frustrat că imaginile din mintea sa erau mult mai bogate decât ceea ce putea transpune pe pânză, a “inventat” împreună cu colaboratorii săi un teatru muzical experienţial prin integrarea dramei non-narative, spectacolului scenic, muzicii, sunetului, tăcerii şi dansului.

Conceptul lui Wilson asupra teatrului vizual este suprarealist, cu evenimente scenice libere în timp şi spaţiu. Una din piesele sale, “Viaţa şi timpurile lui Siegmund Freud”, crează o experienţă intuitivă prin acţiunile sugestive, mişcarea lentă, repetitivă, şi textele lipsite de sens.

Spre deosebire de timpul liniar din teatrul tradiţional, interfaţa muzical-vizuală din teatrul lui Wilson permite minţii spectatorului să exploreze şi să participe liber.

Din acest punct de vedere teatrul total al lui Wilson este asemănător atât tehnicilor psihodramatice, cât şi hipnozei Ericksoniene.

Acelaşi model este utilizat de Wilson în piesa  “Einstein pe plajă”, în care nu există o naraţiune liniară, libretul este înlocuit cu numărătoarea silabică, iar mica orchestră este plasată direct pe scenă.

Scena ca totalitate imaginată de Wilson este similară scenei văzute de Moreno, care o descria ca spaţiu de acţiune, ocupată de oamenii care îşi asumă roluri unul în relaţie cu celălalt. De fapt psihodrama stă la baza a ceea ce se numeşte Playback Theatre “inventat” de Johnathan Fox, care combină improvizaţiile teatrale, şi a Bibliodramei, o formă de psihodramă promovată de Peter Pitzele, care dă viaţă poveştilor din Biblie.

2.6.2. Pantomima

Trecând mai departe de cuvinte, şi oprindu-ne la mişcare, putem crea transa hipnotică prin patomimă, aflată la graniţa dintre teatru şi dans. Este un limbaj simplu de comunicare, prin gesturi sugestive, mimica feţei şi expresie corporală, în care nu se folosesc obiecte reale, ele fiind mimate.

Practic pantomima apelează la exerciţii de imaginaţie.

Mimarea acţiunilor îi ajută în special pe handicapaţii locomotor.

2.7. Dansul

În mod similar, cei ce nu aud ritmurile dansului, le trăiesc, le simt vibrând în corp, în mintea lor.

Comunicarea prin mişcare creşte conştienţa propriei persoane şi capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi.

Schema corporală este unul din conceptele fundamentale în dezvoltarea umană.

Mişcarea împreună cu alţii, în acelaşi ritm, de obicei ajută la formarea relaţiilor.

Schidler (1950) definea schema corporală ca pe o imagine tridimensională a propriului nostru corp, pe care ne-o formăm în minte, felul în care ne percepem corpul. Fără schema corporală structurile psihice necesare reprezentării simbolice a altor lucruri nu se pot forma, atâta timp cât ele depind de achiziţiile anterioare.

Prin mişcare avem contact cu mediul, şi cu cât schema corporală este mai bine conturată, cu atât mai clară este şi diferenţierea de mediu şi de ceilalţi, iar schimbările semnificative care au loc la nivelul mişcării pot afecta funcţionarea globală.

Acesta este un concept folosit de medicina psihosomatică în sintagma “minte- corp”, arătând unitatea între somatic şi psihic.

Dansul participă la crearea acestei unităţi, pe de o parte prin mişcare şi pe de altă parte prin imaginea creată. Baletul este o formă de imagerie prin mişcare, scenă în care personajele prind viaţă în cadrul metaforic.

“ Spărgătorul de nuci” al lui Ceaikovski, bazat pe povestea lui Hoffman, este o metaforă în sine, întreaga acţiune, exprimată prin muzică şi dans având loc în interiorul unui vis.

Spărgătorul de nuci transformat în prinţ o duce pe Clara într-o călătorie în Tărâmul Zăpezii, ca într-o intervenţie hipnotică în care realizăm o călătorie în imaginar.

Un alt exemplu este baletul romatic “Giselle”, conceput de Teophile Gautier pe muzica lui Adolphe Adam, care ne duce într-o lume bântuită de suferinţă, dar şi de mister, la rândul său o poveste metaforică, în care, într-o pădure înconjurată de ceaţă dansează spiritele neliniştite ale mireselor abandonate.

Metafora este exprimată prin dans, iar în hipnoză “dansul transei” este o metaforă ce exemplifică dansul hipnotic interpersonal ce are loc între indivizi.

2.8. Muzica

Lawrence Layton este promotorul aşa-numitei “hipnoze de înalt impact”, o formă de hipnoză în care muzica şi tehnicile împrumutate din programarea neurolingvistică sunt folosite pentru a comunica cu inconştientul.

Muzica accesează multe părţi diferite ale creierului, fiind procesată de amigdală, parte a sistemului limbic, strâns asociată emoţiilor şi imageriei. Muzica, având un efect asemănător inducţiei de transă hipnotică, foloseşte tipare repetitive care favorizează dialogul cu mintea inconştientă.

Muzica controlează de exemplu frecvenţa cardiacă şi presiunea sangvină.

Muzica are capacitatea de a afecta schimbarea fizică, emoţională şi comportamentală.

Atunci când anumite tipuri de muzică sunt introduse în anumite momente în şedinţele hipnoterapeutice, clienţilor le creşte abilitatea de a face faţă problemelor cu care se confruntă.

Muzica este utilizată ca “ancoră hipnotică”. În multe filme de exemplu este utilizată ca mijloc de creştere a impactului acţiunii.

Ea este privită în multe culturi ca mijloc simbolic de comunicare şi expresie emoţională. Utilizarea unui anumit tip de muzică duce la anumite răspunsuri emoţionale, ce pot fi extrem de terapeutice.

Există o paralelă între muzică şi formele de gândire arhaică, la nivelul cel mai general muzica fiind paralelă cu formele de exprimare non-verbală. Acest nivel este comun tuturor culturilor muzicale şi similar schemelor corporale şi „formelor corporale de gândire ale copilului mic.” Din acest motiv muzica este atât de asemănătoare cu hipnoza: se înlătură barierele conştiente, pentru a favoriza tipare noi ale gândirii.

Răspunsul emoţional este evocat atât de versuri, cât şi de sunet, oamenii având tendinţa de a aplica versurile cântecului propriilor lor vieţi, rezonând cu cântecele care sunt reprezentări ale vieţii proprii.

Un exemplu elocvent este felul în care Johnathan Davis, membru al formaţiei Korn îşi descrie propria experienţă de abuz sexual în piesa “Daddy”:

“Ai violat! ( mă simt murdar),

A durut! ( ca şi copil),

Legat! ( “ eşti un băiat bun”),”…

şi aşa mai departe.

Astfel, muzica acţionează ca o metaforă sau o   “poveste” hipnotică construită special pentru client, în care subconştientul poate descifra cuvinte, fraze şi contexte pe care conştientul nu le poate accesa.

Efectul muzicii este folosit în conjuncţie cu metafora “copilul interior” cu clienţii dependenţi de diferite substanţe. Piesa muzicală este ancora sentimentului identificat de client în regresia temporală. Este o tehnică care funcţionează foarte bine cu persoanele dependente de diferite substanţe.

Corpul şi creierul au propria lor “muzică”, iar hipnoza utilizează tehnici identice cu muzica pentru a aduce în scenă acelaşi principiu vindecător homeodinamic.

S-a constatat că muzica şi imageria pot contribui în egală măsură la îmbunătăţirea proprietăţilor sistemului imunitar şi metoda Bonny se bazează tocmai pe combinaţia dintre imageria ghidată şi muzică.

Forma abstractă a muzicii formeză un microcosmos, care are o structură corespondentă proceselor gândirii umane la metanivel. Muzica promovează şi generează materiale inconştiente, accelerând procesele simbolice.

2.8.1. Muzicalul “ Fantoma de la operă”- A.L. Weber

Efectul hipnotic al muzicii se datorează şi combinaţiei unice dintre vers şi sunet.

Aşa de exemplu, “Muzica nopţii“ este unul din cântecele muzicalului  “Fantoma de la operă”, pe muzica lui Andrew Lloyd Weber şi versurile lui Charles Heart, în care, pe de o parte, versul este construit conform tiparelor hipnotice:

“ Lasă-ţi mintea

să înceapă o călătorie

într-o ciudată lume nouă!

Lasă toate gândurile

lumii

pe care le ştiai înainte!

Lasă-ţi sufletul

să te ducă

acolo unde doreşti să fii!”

Versurile lui Charles Heart au structură similară cu:

“Lasă-ţi deci inconştientul să aleagă pentru tine…din multitudinea amintirilor legate de succese,…de realizări,…pe aceea a cărei evocare să-ti fie cea mai utilă în confruntarea cu problema de acum…“

(metafora “ Întărirea eului”)

sau:

“Aşadar…lasă-te pur şi simplu…să atingi acea profunzime a transei…la care tocmai vei ajunge… “

(Inducţia O’Hanlon)

Pe de altă parte, schimbările de ritm, trecerea de la o cheie muzicală la alta, crează un tempo ce favorizează inducţia de transă, în mod similar modulaţiilor vocii în terapia Ericksoniană. Piesa “Muzica nopţii“ începe în cheia re major, continuă în mi major, şi apoi revine la re major, cu un semiton mai jos.

2.8.2.Hipnoza în muzică

Compozitorii formulează “poveşti non-lingvistice” ale experienţei proprii pe care le exprimă în compoziţie muzicală. Tiparele muzicii sunt analoge structurilor psihice umane utilizate în gestionarea lumii experienţiale.

Muzica activează şi promovează materialele inconştiente, accelerând procesele simbolice, prin faptul că este un “mod special de a ne juca cu sunetele”, care, luate separat, ar fi complet lipsite de interes.

Muzica şi hipnoza au mai mult de o singură similitudine. Sentimentele create de muzică sunt trăiri asemănătoare transei hipnotice. Distorsiunea timpului este un fenomen prezent în rândul celor ce sunt spectatorii unui concert, şi care subestimează timpul petrecut în audierea concertului; timpul trece foarte repede.

Este o situaţie similară celei din transa hipnotică, în care timpul real este perceput în mod diferit în transă, în sensul atât de contracţie, cât şi de dilatare.

“iar acum te voi lăsa să savurezi acest loc ştiind că ai la dispoziţie oricât timp hipnotic doreşti pentru a face aceasta…”

2.9. Artele vizuale

Relativitatea temporală a constituit şi tema artelor vizuale, la nivel metaforic, arta abstractă, lipsită de obiect a zilelor noastre fiind o artă a metaforei prin culori, linii şi suprafeţe. Este o metaforă “alogică”, o artă lipsită de obiect, dar cu forme calculate sau dinainte date.

Imaginea devine un receptacul pentru imaginile “delirante” din subconştient, pe care artistul le preia, pe cât posibil in mod pasiv, “dormind”, “automat”, pentru ca apoi să le reproducă, “de parcă s-ar afla în transă”.

De altfel cei mai mulţi psihiatri susţin că în multe manifestări artistice se pot găsi elemente traumatice de natură foarte diversă, psihologia şi psihoterapia fiind utile pentru înţelegerea unor elemente separate ale operei unui artist.

2.9.1. Pictura

Odilon Redon spunea despre sine însuşi:

“ Intuiţia mea este nebunia şi toate izbutesc dacă te laşi, supus, în voia pasiunii inconştientului.”

La Marc Chagall toate personajele tablourilor sale levitează, nu doar braţul, ca în inducţia de transă Ericksoniană, ca şi cum la nivel inconştient levitaţia este o posibilitate manifestată în fiecare “mini-transă hipnotică” de pe parcursul zilei.

Juan Miro aduce în scenă o pictură de un naivitism extrem, ca şi cum ar proveni din străfundurile copilăriei, din acel  “copil interior” din noi.

Henri Rousseau şi Fabius Von Gugel transpun visul pe pânză, aducând în lumină imaginaţia concretizată pe această cale, mixând elementul surpriză, capacitatea de a crea orice din orice.

Repetiţia ca tehnică hipnotică este imaginată de Rene Magritte în “Perpetuum mobile”, ce ne înfăţişează o persoană ridicând o greutate, comportament care în lipsa intervenţiei externe va continua la nesfârşit. Iar greutatea este însăşi persoana, pictura având valoare de intervenţie metaforică, de această dată povestea fiind exprimată în culoare în loc de cuvinte.

Privirea unui obiect evocă la rândul ei un tipar de activitate la nivelul creierului. Este stimulată inteligenţa emoţională, pe măsură ce imaginea aduce la suprafaţă amintiri şi asocieri şi implică capacităţile noastre cognitive.

Imaginile pe care creierul le aduce în memorie nu sunt mai puţin reale în mintea noastră decât imaginile pe care le receptăm din lumea externă prin intermediul analizatorului vizual. (Damasio, 1999)

Creierul este un paricipant activ în generarea imaginii vizuale, în conformitate cu propriile reguli şi programe. Majoritatea stimulilor perceptuali sunt procesaţi în paralel la nivel inconştient, iar aspectele cognitive şi simbolice ale amintirilor pot fi explorate prin activarea componentelor senzoriale.

Tiparele de activitate cerebrală reprezintă obiectele vizuale, dar acestea nu seamănă cu imaginea fotografică, tot aşa cum “tehnica fotografică ” hipnotică este mult mai mult decât o simplă “fotografie.”

Imaginile sunt produse ale psihismului. Carl Jung spunea: “O imagine este o expresie condensată a situaţiei psihice ca întreg. Imaginile pot fi privite ca expresie a unui proces psihic involuntar, inconştient, aflat în afara controlului conştient, arătând realitatea individuală şi adevărul intern.”

Este o definiţie ce poate fi aplicată în aceeaşi măsură hipnozei.

Imaginile reflectă experienţe emoţionale, care afectează gândirea şi comportamentul.

2.9.2. Filmul

În formă şi mai complexă, “imaginea în mişcare”, filmul, ca artă ce îmbină pictura, teatrul şi muzica, poate constitui o intervenţie terapeutică în sine, care permite clienţilor să evalueze vizual interacţiunea personajelor în film, mediul lor, problemele personale, realizând astfel o punte de pe care se poate realiza transformarea psihoterapeutică pozitivă.

Cinematerapia se bazează pe disociere, identificare, internalizare şi transfer.

A privi un film este o experienţă similară imageriei ghidate în hipnoză. Identificarea ajută clientul să-şi reactualizeze resursele interioare, şi metafora cinematografică este purtătoarea unui mesaj ţintit.

Pe de altă parte reclamele pe care le urmărim în cinematografe pentru vizionarea ulterioară a unui film se bazează tocmai pe „combinaţia hipnotică” dintre imagine, sunet şi cuvânt, o metodă larg folosită în tehnicile de marketing şi construire a reclamelor difuzate prin mass-media.

“Frida”, filmul despre viaţa pictoriţei mexicane Frida Kahlo, în regia lui Julie Taymor, 2002, aduce în prim-plan acceptarea de sine, precum şi transformarea personală. Mesajul este (conform cinematerapeuţilor): nu putem merge prea repede, astfel că putem aştepta…

Cinematerapia foloseşte diferite filme în terapia a diverse probleme de prezentare, existând liste de filme cu indicaţii privitoare la utilizarea lor.

Atunci când urmărim un film, privim o versiune a realităţii în care iluzia este acceptată ca reală. Filmul nostru interior spune povestea lumii noastre interne şi externe, iar ecranul pe care se derulează depinde de mecanismele de coping, starea emoţională, prejudecăţi, valori şi filozofie personală, astfel încât nu întâmplător în hipnoză se folosesc fraze de genul:

“ Lasă să se deruleze filmul imaginaţiei tale…”

2.9.2.1. Filmul ca intervenţie hipnotică

Oacklander (1997) spunea că este mai uşor să răspunzi metaforelor decât realităţii crude, iar filmele sunt metafore ce pot fi utilizate în terapie în manieră similară poveştilor, miturilor, glumelor, fabulelor şi naraţiunilor construite in scop terapeutic, încurajând clienţii să facă o călătorie în experienţa lor emoţională interioară şi povestea personală ca observatori indirecţi dintr-un plan mai înalt, meta- analitic (Powell, 2005).

Filmele comunică cu spectatorul prin imagerie, simbol şi metaforă (Boggs, 1991, Dermer şi Hutchings, 2000), fiind metafore vizuale. Ele oferă privitorilor modele de comportament şi expresie atitudinală favorizând conexiuni la nivel de gânduri, sentimente şi comportamente. Fantezia susţine ceea ce trăim în realitate şi de multe ori filmul operează cu atemporalitatea, ieşind în afara constrângerilor temporale uzuale.

Clienţii vor conecta propria experienţă de viaţă celei demonstrate pe ecran şi în final vor obţine soluţii noi la probleme vechi. Pivirea unui film este similară imageriei ghidate. Filme cum sunt “Oameni obişnuiţi“ a lui Schway şi Redford, 1980, sau “Albert cel gras”, Cosby şi Zwick, 2004 pot fi utilizate pentru creşterea stimei de sine, în special la clienţii adolescenţi, în mod similar cu metafora “întărirea eului”.

“Ochi larg închişi“ a lui Stanley Kubrick, după Traumnovelle (roman al visului) a lui Arthur Schintzer are o structură ambiguă, ca şi cum ar aparţine unui vis, confuz şi cu graniţe neclare. Personajele şi privitorii nu ştiu de multe ori dacă ceea ce se întâmplă este real sau imaginar. Gelos pe soţia sa, personajul principal din film regresează, rememorând fiecare experienţă dureroasă a trecutului. Întreaga acţiune se desfăşoară de aici înainte pe un tărâm asemănător visului, ca în transă, Kubrick reamintindu-ne dimensiunea simbolică a sexualităţii umane, fanteziile şi dorinţele inconştiente.

“Mulholland Drive” în regia lui David Lynch, 2001, a fost realizat văzând fiecare scenă din alt unghi, care apoi a fost restructurată şi filmată din nou. Din acest punct de vedere însăşi filmarea este asemănătoare unei intervenţii psihoterapeutice. Filmul în sine are de-a face nu cu logica, ci cu logica visului (Allen, 2001), fiind în întregime construit pe principiul acestui limbaj (Taubin, 2001), putând fi înţeles prin aplicarea regulilor stabilite cu un secol înainte de Siegmund Freud (“Interpretarea viselor”, 1900). Lynch foloseşte limbajul reprezentărilor pictoriale pentru a evoca asocieri cu trecutul, precum şi condensarea- proces prin care gândurile latente sunt combinate în vis astfel încât un singur personaj sau o singură situaţie să aibă caracteristici aplicabile unui număr de situaţii din viaţa reală. În film întreaga carieră actoricească a personajului principal este prinsă într-un singur test de imagine, aşa cum în intervenţia “întărirea eului” un episod al unui succes din trecut poate constitui o resursă petru o serie de probleme actuale.

Filmele “punk”, ca de exemplu “Recviem pentru un vis” (2000) promovează estetica particulară a genului punk, în sensul de viteză, energie debordantă, mânie, ironie şi deziluzie. Este o “alternativă” care “montează un atac implicit asupra culturii dominante”. Multe filme din această categorie se află la graniţa dintre documentar şi ficţiune, deschizând posibilitatea ca oricine să fie implicat în “istoria adevărată”.

În “Fight Club” (1999), povestitorul, Jack (Edward Norton) spune, în mod terapeutic- Ericksonian, cu valoare hipnotică, prin combinaţia dintre imagine, muzică şi cuvânt:

“Nu eşti slujba ta. Nu eşti câţi bani ai în bancă. Nu eşti maşina pe care o conduci. Şi nici conţinutul portofelului tău.“

“Vertigo” a lui Alfred Hitchcock a fost privit din punct de vedere al modelării cognitiviste ca model al amintirilor stocate pe termen lung, bazat pe modelarea vizuală, vis-à-vis de recunoaşterea persoanei, tema centrală a filmului fiind afectivitatea. Se bazează pe ideea similarităţii între imaginea prototip fixată în memorie şi percepţia prezentă, devenind o adevărată “intervenţie hipnotică” prin regresie şi rememorarea acesteia.

2.9.2.2. Teoria haosului, hipnoza şi filmul

În fizică teoria haosului demonstrează că la nivel subatomic evenimentele viitoare le schimbă pe cele din trecut, iar în analiza fenomenelor meteorologice s-a obsevat că o mică schimbare de exemplu în curenţii de aer, poate duce la adevărate “dezastre” meteorologice în locaţii depărtate de cea a fenomenului iniţial.

Plecând de la aceste fenomene s-a afirmat că bătaia aripilor unui fluture în California duce la apariţia unui taifun în Noua Zeelandă (sau orice alte arii geografice).

Filme cum este “The Butterfly Effect” (2003, regia Eric Bress, Mackye Gruber) speculează această teorie la nivel psihologic şi psihoterapeutic, în sensul modificărilor operate la nivel de eveniment de viaţă. Prin intermediul limbajului hipnotic- personajul principal “călătoreşte în timp” folosind un anumit text care crează “transa”-, se modifică reprezentările interne şi realitatea externă.

Tema principală a filmului este terapeutică: în ce măsură putem opera schimbarea?

În legătură cu “Good Will Hunting” (regia Gus Van Sant, 1998), în cinematerapie se adresează clientului următoarele întrebări: Crezi că nu vei putea niciodată să-ţi vindeci durerea emoţională înainte de a-ţi creşte stima de sine? Ce gânduri negative dispar din mintea ta pe măsură ce te identifici cu Will?

Acestea sunt întrebări de tip Ericksonian, conform modelului de limbaj fractal în care se utilizează: Când? Unde? Cum?, dar niciodată: Dacă?

2.9.3. Sculptura

Ne concentrăm asupra unui “film” sau a unei secvenţe dintr-un film mental, focalizându-ne atenţia pe detalii din ce în ce mai mici („principiul fractal”).

Aceeaşi idee este prezentă şi în terapia prin sculptură sau maskoterapia, promovată de Gagik Nosloyen, care se bazează pe reconstruirea de imagini de sine pierdute prin sculptură.

Maskoterapia este foarte utilă la cei cu tendinţe autodistructive, şi a fost practicată începând cu anul 1994 la spitalul de psihiatrie Kilchberg.

În maskoterapie se crează măşti, feţe umane, ca reprezentări simbolice ale emoţiilor, în timp ce sculptura lui George Segal crează o lume “ca şi cum”, “ hai să ne imaginăm că…” în manieră hipnotică.

George Segal crează sculpturi integrate în mediu, care se bazează pe iluzie, pe elementul surpriză şi ieşirea din canoanele clasice. Elementul surpriză este cel ce apropie sculptura lui Segal de hipnoterapia Ericksoniană, într-un mod asemănător celui descris de Erickson când povesteşte despre un pacient care spunea că nu poate fi hipnotizat, şi terapeutul a introdus ca element surpriză pe acela că s-ar putea să nu poată fi hipnotizat decât într-un anume loc. Şi într-adevăr, “încercând” mai multe scaune aflate în încăpere intervenţia a fost un succes. De altfel intervenţia în sine ne duce cu gândul la oamenii aşezaţi în diverse poziţii din sculpturile lui Segal.

2.9.4. Arhitectura

Aspectele personale senzoriale şi emoţionale, scoase la suprafaţă prin tehnici hipnotice, laolaltă cu aspectele subconştiente ale sentimentelor şi gândirii, a valorilor ţinând de creativitate, sunt la ora actuală exploatate în arhitectură.

Mary Jorgensen constată că, în experienţa hipnotică, omul preferă ca locul în care se află să aibă calitatea de a fi viu, că identitatea de sine se află în legătură cu mediul natural şi social şi că emoţia este dominantă în experienţierea mediului înconjurător.

În cursul hipnozei studiile de tomografie computerizată arată o creştere a fluxului sangvin la nivelul sistemului limbic şi a girusului hipocampic. Acestea sunt legate de imaginaţie, şi stări “ca şi hipnoza” (Hypnotic-like states) apar în timpul urmăririi unui film, privirii unui tablou,  jucării unui rol pe scenă şi ascultării muzicii.

Hipnoza elimină filtrele conştiente şi ne dă posibilitatea de a “scrie” în subconştient.

Erickson spunea: “De obicei citim mintea, prin hipnoză o scriem.”

Hipnoza poate “scrie” mintea preconştientă, îndepărtând expectaţiile negative şi îndoiala, şi înlocuind aceste tipare distructive cu unele pozitive, ducând astfel la modificări comportamentale într-un mod natural şi lipsit de efort- din interior spre exterior. Inconştientul conţine propriul program de tip “software biocomputer“ , pe care fiecare dintre noi l-am dobândit pe parcursul vieţii, proces în care mecanismele conştiente nu sunt o parte necesară a procesului informaţional. Este acelaşi principiu cu cel promovat de analiza tranzacţională prin conceptul de structură şi funcţionare a eului la cele trei nivele, de Adult, Copil şi Părinte, în sensul “programului” înscris în copilărie la nivel structural şi funcţional al fiinţei umane. Nu întâmplător în hipnoză există tehnici precum “metafora copilului interior” care apelează la aceleaşi mecanisme pentru a “rescrie”, după cum spunea Erickson, mintea umană.

2.9.4.1. Arhitectura lichidă

Paul Mc Kenna şi arhitecta Tania Lopez-Winkler au fondat proiectul “Second Skin” în care hipnoza a fost utilizată pentru a studia creativitatea arhitecturală. Este o nouă abordare a arhitecturii care se bazează pe realitatea dată pusă sub semnul întrebării. Marcos Lutyens, hipnoterapeut, a colaborat cu Marcos Novak într-un proiect care explorează spaţiul mental în realităţi virtuale, experimentând ideea unei “case de vis” .

Prin inducţie hipnotică, urmată de o intervenţie metaforică s-a sugerat subiectului să-şi imagineze un spaţiu având valoare de “refugiu primar”. După interviul în care persoana desenează spaţiul vizitat informaţia este tradusă în modele digitale. Casele obţinute au fost grupate în “familii” în conformitate cu caracteristicile lor formale, pentru ca în final să se obţină “o casă colectivă”.

Tehnica utilizată a fost asemănătoare celei a locului preferat, iar rezultatul a constat de fapt în “locul preferat” transpus arhitectural. În imaginar a fost creat un spaţiu, având valoare de “refugiu primar”, tradus apoi în modele digitale. Relaţia dintre persoană şi spaţiu este evidenţiată hipnotic la nivel de spaţiu al minţii inconştiente, separând persoana de ceea ce este stabilit de civilizaţie: educaţie, modă, societate, reguli, economie.

“Casa” obţinută arhitectural satisface nevoia umană de adăpost fizic şi psihologic. Ea devine astfel o metaforă arhitecturală care adăposteşte mentalul colectiv.

Autorii proiectului fac de altfel analogia între teoria lui Carl Jung referitoare la “inconştientul colectiv” şi rezultatele proiectului lor, în sensul că a fost obţinută o structură arhitecturală care este potrivită la nivel de colectivitate umană. Casa devine metaforă a umanităţii, locul care găzduieşte visul.

“Second Skin” este interfaţa între realitate şi spaţiul interior. Persoana este “tradusă ca şi casă”, “o structură mentală” ce poate fi vizitată, o casă ca reflexie a persoanei.

Marcos Novak este de altfel promotorul “arhitecturii lichide”, bazate pe domeniul virtual, pe ceea ce nu există în lumea fizică. Este o arhitectură care scapă expectanţelor logicii şi legilor gravitaţionale, care nu se conformează constrângerilor raţionale ale geometriei Euclidiene.

Arhitectura lichidă este expresia spaţială a limbajului fractal, o transpunere în piatră a confuziei de tip Ericksonian.

Marcos Novak se descrie ca fiind „trans- ahitect” şi spune despre arhitectura lichidă că este o arhitectură care respiră, pulsează, îşi ia avânt ca având o formă şi aterizează ca având o alta, o arhitectură fără uşi şi holuri, în care următoarea cameră este întotdeauna acolo unde am nevoie să fie şi este ceea ce am nevoie să fie. El priveşte trans- arhitectura ca expresie a celei de-a „4-a dimensiuni”, care încorporează timpul şi spaţiul.

2.9.4.2. Lipsa aparentă de logică în arhitectură

Lipsa aparentă de logică  este o procedură Ericksoniană, iar transpunerea arhitecturală a fost experimentată de colectivul R&Sie(n) care la sfârşitul show-ului de la Muzeul de Artă Modernă din Paris, în 2006, au prezentat o “cameră hipnotică” în care au arătat programul aflat la baza operei lor.

Abordarea acestor arhitecţi se bazează pe ceea ce ei numesc “scenarii de creştere” (growth scripts): clădirea creşte funcţie de necesităţile umane, aşa cum un scenariu hipnotic de factură Ericksoniană creşte în funcţie de povestea şi necesităţile clientului. Spre deosebire de hipnoza clasică, în hipnoza Ericksoniană nu se lucrează cu intervenţii universale şi rigid construite.

Clădirea lui Antoni Gaudi, Casa Battlo (Barcelona, construită în 1906) este un exponent al tipului de arhitectură promovat de R&Sie(n), cu conţinutul său de scoici şi oase, acoperişul himeric şi faţada neregulată.

Casa lui Hundertwasser din Viena este construită în conformitate cu aceeaşi lipsă de logică aparentă:

Cu toate acestea, arhitectura se bazează pe o „hiper-logică” opusă ideii simplităţii, plecând de la presupunerea că  “ficţiunea este un principiu al realităţii”.

O mulţime de metafore hipnotice au o structură arhitecturală lichidă: metafora coridorului, metafora celor trei cutii, călătoria la o stâncă, în care spaţiul este utilizat în interacţiune cu fiinţa umană, exact aşa cum “îngerii”, concept arhitectural promovat de Ruiari Glynn şi Paul Burres, reacţionează la apropierea de om.

Ruiari Glynn şi Paul Burres au dezvoltat conceptul de conversie a spaţiului care îşi poate modifica spaţialitatea reacţionând la o serie de protocoale bazate pe discursul locuitorului acelui spaţiu. Practic spaţiul care se re-configurează constant este un spaţiu care se poate apropia şi retrage în relaţie cu omul, putând avea o serie de „comportamente” care acţionează drept catalizator pentru „generarea unei noi conversaţii”. Este un concept arhitectural bazat pe realizarea unui vehicul mai uşor ca aerul, destinat construcţiei de spaţii dinamice pentru întâlniri între oameni. „Îngerii” (Angels) sunt vehicule autonome care privesc, ascultă şi încearcă constant să interpreteze gesturile noastre, conversaţiile şi relaţiile spaţiale.

Ca şi concept arhitectural, este vorba despre o arhitectură care reacţionează la fiinţaumană, un spaţiu adaptabil în funcţie de nevoile psihologice. Din acest punct de vedere se aseamănă cu discursul Ericksonian, lipsit de rigiditate, în care intervenţia se adaptează nevoilor clientului.

„Din punct de vedere arhitectural” mergând până la originile hipnozei constatăm că  Hipnos era zeul somnului în mitologia greacă, a cărui casă era o cavernă prin care treceau apele râului uitării, Lethe.

2.9.5. Design-ul vestimentar

Mai departe de arhitectură, o serie de designeri spanioli (Antonia Alvarado, Carolina Azcona, David Delfin şi Gabriel Torres) au extins conceptul “second skin” în creaţia vestimentară, creând haine unice, în transă hipnotică, conform aceluiaşi principiu, al “hainei preferate” ca extensie psihologică a persoanei, cu ajutorul hipnozei.

Acesta este proiectul CorteX, care utilizează inconştientul designerilor pentru a explora ideea de “haină inteligentă” ca extensie a sistemului nervos central.

3. Concluzii

A. Arta şi hipnoza au “rădăcini comune” şi congruenţe care se constituie la variate nivele:

1. Literatură, poezie:

- înlăturarea tiparelor rigide

- sugestii directe şi indirecte

- limbaj

- limbaj fractal

- metafora poetică

- tiparul Melville

- confuzia şi ambiguitatea

- tipare ce reflectă stări de fapt

- crearea de ancore

- gramatica neobişnuită

- condensarea

- ritmul

-repetiţia

- metafore poetice

2. Teatru:

- trăire experienţială

- participare liberă şi explorare

- secvenţe temporale

- situaţii absurde, similar intervenţiilor paradoxale

3. Dans, balet:

- exprimare metaforică

- interacţiune interpersonală

- imagerie ghidată

4. Muzică:

- ritm şi variaţii ritmice

- conţinutul versurilor, ca intervenţii personalizate

- combinaţia dintre cuvânt şi ritm

- gestionarea lumii experenţiale

- distorsiunea temporală

- nivelul emoţional implicat

- structurile cerebrale care procesează informaţia

5. Artele vizuale:

- imagerie ghidată

- asocierile create

- conţinutul metaforic

- concentrarea asupra detaliului

- limbajul fractal la nivel vizual- spaţial

- crearea unui spaţiu personal

- lipsa aparentă de logică

B. Originea “hipnotică comună” a variatelor forme de psihoterapie prin artă, şi nu numai este evidenţiată de observarea “fenomenelor hipnotice” la nivel artistic. De la  analiza tranzacţională, în care comunicarea cu clientul se realizează prin aşa-numitele “canale deschise de comunicare” (evidenţiată în hipnoză de exemplu prin metafora copilul interior)  şi până la cinematerapie, în care diverse filme sunt utilizate tocmai pentru a folosi aceste canale, comunicarea de tip hipnotic este omniprezentă.

C. Unul din tiparele frecvent identificabile la nivel de operă de artă, care o fac să determine apariţia unor stări asemănătoare şi să fie egal de eficace cu intervenţia hipnotică este “tiparul de tip fractal”, în care se intră în detalii din ce în ce mai mici. La polul opus se situează condensarea de tipul celei folosite în poemele Haiku, folosită în conjuncţie cu detalierea în intervenţiile de tip Ericksonian

D. Însăşi schimbarea terapeutică este de natură “hipnotică” în sensul operării asupra reprezentărilor interne prin imagerie şi limbaj hipnotic (aflate la baza oricărei intervenţii terapeutice), ilustrând cuvintele lui Milton Erickson: “De obicei citim mintea, prin hipnoză o scriem.”

BIBLIOGRAFIE:

1.      Byssum, T.L.(2003), “Human psyche”, www.hypnosisforyou.com/

2.      Byssum, T. L. (2002), “The human brain’s cytoarchitecture”, www.hypnosisforyou.com

3.      Cassano, Megan Elizabeth (2005), “Hypnosis and heavy metal: musical modalities for treating trauma”, Journal of Heart- Centered Therapies,8(2), p.41-61

4.       Chiliment Valerica, Pop I. (2005),  “Terapie prin dans şi mişcare” Reţeaua de Arte pentru comunitate, iunie 2005

5.      La Crosse, Stephanie (2006), “Hypnotherapy: de- bugging the brain”, Infinity Institute, www.infinityinst.com/

6.      Erazo N, van Der Lee T, Greil W. (2000), “Model creation in art therapy. A sculpture project at a psychiatric clinic”, Psychiatric Praxis, 27(1), p.35-39

7.       Faure, Ellie (1970), “ Istoria artei”, Bucureşti, ed. Meridiane

8.      Faulkner, Ch. (2006), “Models, levels and multiple worlds”, www.artmuseum.net

9.      Di Giorgio, Laura (2006), “Art Appreciation”, www.deeptrancenow.com

10.   Graham, Helen  (2003), “Discover Color Therapy”, New Zork, Ulysses Press

11.  Greenberg, H. R. (2000) “A field guide to cinematherapy: On celluloid psychoanalysis and its practitioners, “, American Journal of Psychoanalysis, 60-4, pg.329

12.  Grocke, Denise Erdonmez (1999),“A phenomenological study of pivotal movements in guided imagery and music therapy” faculty of music, the University of Melbourne, oct , degree of Ph.D

13.  Hartmann, Silvia (2006), “Metaphor poem & examples of metaphor poems”, www.silviahartman.com

14.   Hartmann, Silvia, (2003), “The Melville Pattern, Fractal Imagination and Chaos Literature”, Project Renaissance

15.   Herbert, G. (2006), “The relations of psychology and philology” www.abika.com

16.  Glynn, R., Burres, P. (2004), “Angel project”, www.angel.com

17.   Hocke, G.R. (1973),  “Lumea ca labirint. Manieră şi manie în arta europeană de la 1520 până la 1650 şi în prezent”, Bucureşti, ed. Meridiane

18.  Hulatt, M. (2005) “Depression poems”, Depression Learning Path, www.clinical-depression.co.uk/

19.  Ignat , N. ( 1972), “Pictori muralişti mexicani”, Bucureşti, ed. Meridiane

20.  Jorgensen, Mary E.(2006),  “Meaning of place and mind: a consciousness approach to the environmental experience of waterfronts”, www.caup.washignton.edu/

21.  Lee, C.A. (2006) “The architecture of aesthetic music therapy” www.artherapy.com

22.  Lee, P.M., M.S., Newgent Rebecca, Ph.D., Min Lee, S., Ph.D.(2006), “Group cinematherapy : Using metaphor to enhance adolescent self- esteem”, The Arts in Psychotherapy, XXX

23.  Lehtonen, K. (1994) “Is music an archaic form of thinking?”, Nordic Journal of Music therapy,  3 (1), p.3-12

24.  Leutzer, J. R, Ross, D.R. (2004),“The Dreams That Blister Sleep: Latent Content and Cinematic Film in Mulholland Drive “, Cinema Journal, 43(2)

25.  Leyton, L. (2006), “High Impact Hypnosis”www.positivehealth.com

26.  Lusebrinck, V. B. (2004),“Art therapy and the brain: an attempt to understand the underlying processes of art expression in therapy”, Art Therapy: Journal of the American Art Therapy Association, 21 (3),  p.125-135

27.  Luytens, M.(1999),  “CorteX”, www.w3org/1999/

28.  Mansi, Sue (2004), “An exploration of psychospiritual psychotherapy”, www.positivehealth.com

29.  Mante J.P. (2003), “Vertigo ou la reconnaissance interdite.”, Annales Medico Psychologiques, 16, p.24-243

30.  Miller, R. (1999) “Art therapists help patients paint bright new vistas”, Dallas Morning News, 04/04/1999

31.  McGowan, T. (2004) “Lost on Mulholland Drive: Navigating David Lynch’s Panegyric to Hollywood “, Cinema Journal, 43(2), p. 67-89

32.  Muntean, Cristina , (2005), “Terapie prin mişcare şi dans”, Reţeaua de Arte pentru comunitate

33.  Noonan, W.(2000), “Healing Tales”, www.healingstory.org

34.  Novak, M.(1991) “Liquid Architecture” , www.artmuseum.net

35.  Petre, Doina (2005), “Dansul- mijloc de recreere şi socializare a copiilor hipoacuzici”, Reţeaua de Arte pentru comunitate

36.  Razus, M. (2005),“Pantomima, art terapie pentru toată lumea”, Reţeaua de Arte pentru comunitate, www.impreuna.arts.ro/

37.  Rider, M. (2005), “The rhytmic language of health and disease”, Barcelona, Barcelona Publishers

38.  Riley, Shirley (2004), “The Creative Mind”, Art Therapy: Journal of the American Art Therapy Association, 21(4), p. 184-190

39.  Roberts T.B. (2005) “Haiku: language, communication and hypnosis”, American Journal of Clinical Hypnosis, ian, 47(3), p.199-209

40.  Schulenberg S. E. (2003), “Psychotherapy and Movies: On Using Films in Clinical Practice “, Journal of Contemporary Psychotherapy, 33(1), 33-35

41.  Shine, I.(1999), “On Kafka’s novels” www.kafka.com

42.   Silber S. (1980) “Induction of hypnosis by poetic hypnogram”, American Journal of Clinical Hypnosis, apr, 22(4), p. 212-216

43.  Simms, Laura (2000), “A Healing Journey” www.healingjourney.com

44.  Smith G.B., Eisenhut R., Rausch A., Ito K., Danuffle S., Frei K. (2002) “Phantasy therapy in psychiatry: rediscovering reality. A special treatment for in and out- patients in general psychiatry”, Research in Complementary Medicine, 9(5), p.283-291

45.  Stahl, Anne (1994), “Till death do us part, the marriage of art and madness”, diploma of fine arts

46.  Stewart, Linda Ann (2000), “Butterfly effect: the symbol of butterfly”, www.circlesoflight.com

47.  Tellas, S. (2002), “Kubrick and Schnitzer, An Incursion into the Unheimliche”, Psyche Matters on-line, www.psychematters.com

48.  Thompson, Stacy (2004),  “Punk Cinema”, Cinema Journal, 43(2),  p. 47-66

49.  Verma, S.B. (1999),  “Haiku poetry”, www.lifepositive.com

50.  Whinkler, Tania Lopez (2003), “Second skin: an emergent architecture “, www.secondskin.com/

51.  Mc Whirter, J. (2001), “Re-modelling NLP: part twelve, part A. Re-modelling hypnotic inductions and hypnotherapy” Rapport 54

52.  Whitlark, J. (2000) “The big picture: a post-jungian map of global cinema”, www.cinematherapy.com

53.  Whitlark J., Whitlark Lynn (2001), “An Ericksonian Approach to “Song of the Open Road”, Hypnogenesis, on-line magazine

54.  Whitman, W. (1980), “Leaves of Grass” New York, Ulysses Press

55.  Woltz, Brigit (2000), “Cinematography- using the Power Movies for the Therapeutic Process”, www.cinematherapy.com

56.  Woltz, Birgit (2001), “Releasing Negative Beliefs through the Transformational Power of Film”, www.cinematherapy.com

57.  *** (2006), “All about psychotherapy- The online resource for psychotherapy- therapeutic approaches- art therapy”, www.allaboutpsychotherapy.com/

58.  *** (2002), “Hypnosis- broadcast Monday 6 May 2002 with Norman Coman”, Radio National Website

59.  *** (2006), “R&Sie(n)’s dandy & mutant A-life architecture: musee d’art moderne de la ville de Paris”, Paris , France

60.  ***(2006),  http://www.artmuseum.net

Hipnoza si limbajul fractal
Oana Maria Popescu

Ce sunt fractalii?

Termenul de “fractal” a fost inventat de Benoit Mandelbrot in 1975, in limba latina fractal insemnand “spart”sau “fracturat”.

Fractalii au fost observati in natura cu mult inaintea inventarii computerelor. In momentul in care cartografii au masurat coasta Marii Britanii, la o prima masurare ea avea 5000 km, apoi la o masurare mai detaliata lungimea ei s-a extins la 8000 km, pentru ca o noua masurare sa indice 10.000 km. Aceasta datorita faptului ca au fost masurate toate golfurile si porturile. Cu cat se intra mai mult in detaliu, cu atat devenea mai lunga linia de coasta. Aceasta este o proprietate fractala. O suprafata finita, delimitata de o linie infinita.

Similaritatea cu sine insusi este o proprietate a lumii. De exemplu, orbitele planetare, bioritmurile, tiparele socioeconomice, muzica, litaratura, contin tipare de tip fractal.

Fractalii sunt forme geometrice fragmentate, care pot fi constituite din componente ce sunt copii identice ale intregului. Adica fractalul este o figura geometrica constituita din aceeasi figura geometrica, tot mai mica, repetata de un numar foarte mare de ori.

Fractalii au cateva proprietati specifice:
- se aseamana cu sine insusi
- nu pot fi descrisi cu ajutorul geometriei euclidiene clasice
- au o dimensiune Hansdorf, te tipul 1,8 sau 3,6.

Deoarece se aseamana cu ei insisi si sunt identici indiferent de cate ori marim detaliul, fractalii sunt considerati a avea o complexitate infinita.

Cea mai interesanta caracteristica a fractalului este aceea ca are dimensiuni ciudate, de tipul 1,6 sau 4,5, neincadrandu-se nici in 2, nici in 3 dimensiuni. Linia are 1 dimensiune, dreptunghiul 2, cubul 3. Dimensiunea poate fi exprimata din punct de vedere matematic ca exponent al numarului de fragmente similare N in care poate fi impartita o figura geometrica. Dimensiunea fractalului se calculeaza logaritmic functie de numarul de fragmente identice pe care le contine. Acesta este motivul pentru care fractalul poate avea o dimensiune cum este 3,95.

Fractalii ne permit sa avem o perspectiva mai larga asupra aceluiasi lucru. Adica fractalul insusi poate fi privit dintr-o multitudine de persective diferite si prin intermediul fractalilor avem la dispozitie o cale diferita de observare si modelare a fenomenelor complexe. Fractalul scoate in evidenta detalii din ce in ce mai mici.

Ce este limbajul fractal?

Ipoteza structurii fractale a limbajului a fost formulata in 1992 de Ludek Hreb Ieek, care a observat suprastructura propozitiilor din textele literare, idee de importanta majora in lingvistica cantitativa.
Limbajul este bazat pe reguli si simbolic. Plecand de la limbajul fractal a fost descris tiparul Melville.

Tiparul Melville este numit astfel dupa Herman Melville, autorul lui “Moby Dick”, care descrie in 25.000 de cuvinte o cuvertura fara sa se repete macar o data. Dar acesta este un proces in trei pasi destul de simplu:
Pasul 1: descrierea in detalii din ce in ce mai mici, tot mai mici, din toate unghiurile, cautand toate dimensiunile, toate proprietatile, vizuale, olfactive, gustative, kinestezice.
Pasul 2: descrierea a ceea ce ne aminteste obiectul respectiv, din punct de vedere al culorii, al mirosului, al simtului tactil, a orice.
Pasul 3: descrierea in detaliu a ceea ce nu este obiectul si ceea ce nu ne aminteste acel obiect.

Tiparul Melville schimba la infinit “pozitia perceptuala asupra lumii” si ne poarta printr-o multitudine de nivele logice. Acest tipar duce la modificari ale starii si la cresterea creativitatii.

Un fragment din “Moby Dick” ilustreaza acest model: “Cuvertura era din petice, facuta din mici patratele si triunghiuri colorate, iar bratul sau tatuat se odihnea peste un interminabil labirint Cretan de figuri geometrice- si nici o forma un era identica cu cealalta, si presupun ca asta se datora faptului ca isi tinea mereu bratul fie in soare, fie in umbra, si ca manecile erau suflectae in mod diferit in diferite momente- acelasi brat care acum arata ca o dunga pe aceasta cuvertura facuta din petice.”

Ce depinde de faptul ca isi tine bratul in umbra sau soare? Faptul ca nici o forma un era identica cu cealalta? Este o forma de confuzie de tip Ericksonian.

Limbajul fractal si tiparul Melville in hipnoza Ericksoniana

Orice poate fi descris in detalii din ce in ce mai mici, si mare parte din interventiile Ericksoniene se bazeaza pe tiparul Melville: inductia de transa, metafore, interventii hipnotice. Pentru fiecare cuvant sunt gasite noi intelesuri, si pentru fiecare aspect sunt gasite noi fatete, noi puncte de vedere, detalii din ce in ce mai mici, perspective diferite, se apeleaza la toate situatiile.

Am putea spune: “Iar acum vezi cum functioneaza latura ta negativa”, ceea ce probabil nu va avea un prea mare impact asupra clientului. Insa daca detaliem vom obtine un raspuns: “Iar acum, in timp ce stai acolo, instalat confortabil, si profund relaxat, te rog sa examinezi pret de cateva secunde latura ta negativa, vezi cum aceasta te submineaza, cum se interpune intre tine si ceilalti, cum te indeparteaza de acestia, sesizeaza ce fac aceste parti negative in timp ce interactionezi cu ceilalti, cum ele influenteaza comportamentul tau fata de ceilalti, modul in care comunici cu ei, pe toate planurile”. (Tehnica fotografica- Altman si Lambrou, 1992).

Un model de limbaj fractal este cel in care se utilizeaza sinonime pentru fiecare verb: a cunoaste- a sti- a investiga,…etc.

Un exemplu pentru “a investiga” este ilustrat de un fragment din “Natura Hipnozei”a lui Milton Erickson:
“Ai spus ca mintea ta constienta este nesigura si confuza. Si asta pentru ca constientul uita. Si totusi stiu ca inconstientul are acces la atat de multe amintiri, si imagini, si experiente, incat le poate face disponibile mintii constiente pentru rezolvarea de probleme. Si cand va face inconstientul ca toate aceste lucruri valoroase pe care le-ai invatat sa fie disponibile pentru mintea ta constienta? Va fi in vis? In timpul zilei? Repede sau incet? Azi? Maine?…”

Un asemenea model convinge clientul ca lucrul respectiv se va intampla. Cand? (avem certitudinea ca se va intampla, doar ca nu stim cand), Azi sau maine? (nu foarte departe in timp, ci azi sau maine. Avem doar 2 optiuni), Cum? (intareste siguranta faptului ca se va intampla), In vis sau in timpul zilei? (avem din nou 2 optiuni).

Acesta este un model de tipar Melville, care schimba conceptia asupra lumii si duce la schimbare. De altfel Erickson insusi spunea: “De obicei citim mintea. Prin hipnoza o scriem.” Si, am putea adauga, prin utilizarea limbajului de tip fractal.

Hipnoza “pentru copii”: desenele animate
Oana Maria Popescu

Povestile, basmele si hipnoza

Povestile si basmele au “efect hipnotic” prin ele insele. Devenind “prinsi” de actiunea povestii, basmului, romanului, povestirii, traim o transa hipnotica, suntem scufundati in acea actiune, ne transpunem intr-o alta lume. De aici si valoarea terapeutica a basmelor si povestilor, a interventiilor metaforice. Clientul se identifica cu unul dintre personaje, sau mai multe, si prin mecanisme proiective se poate ajunge la schimbare. Acesta este de altfel principiul pe care se bazeaza si cinematerapia. Povestea este transpusa cinematografic, si prin impactul vizual transa hipnotica este indusa cu mai mare usurinta.

Dar mass-media a fost intotdeauna precocupata de hipnoza, de felul in care poate fi indusa transa hipnotica, si a preluat o multitudine de mituri hipnotice pe care le-a popularizat. Mesmerismul, hipnotizatorii malefici, vrajitorii, hipnotizarea impotriva vointei persoanei hipnotizate, sunt toate teme prezente in variate filme de pe marele si micul ecran. Si chiar daca sunt doar mituri, foarte indepartate de ceea ce inseamna de fapt hipnoza, ele au captat imaginatia publicului. De aici si conceptiile gresite pe care multe persoane le au in legatura cu hipnoza.

O credinta larg raspandita este aceea ca poti fi hipnotizat impotriva vointei tale, sau ca risti sa nu te mai trezesti din transa hipnotica. Desigur nimic nu poate fi mai departe de adevar, pentru ca hipnoza nu inseamna somn. Toate acestea sunt insa promovate de mass- media si cultura. Inca din copilarie privim desene animate care ne invata aceste lucruri despre hipnoza.

Hipnoza in desenele animate

In afara de valoarea lor “hipnotica” asupra copiiilor, indusa de focalizarea atentiei, desenele animate prezinta scene care au legatura cu hipnoza si descriu copiiilor ce ar insemna hipnoza- dintr-un punct de vedere “mitic, mitologic sau legendar”. Dar in mintea copilului se poate forma o imagine despre ceea ce este hipnoza, in acesti termeni.

In “Alladin” de exemplu personajul Jafar are un toiag magic in forma de sarpe care are puterea de a hipnotiza. De multe ori sarpele este asociat cu hipnoza, asa cum se intampla si in desenul animat “Cartile Junglei”, in care Kaa il hipnotizeaza pe Mowgli, cantand in acelasi timp, versurile cantecului prin repetitie si ritm avand intr-adevar efect de inductie hipnotica: “Increde-te in mine, increde-te in mine…”. Desigur vorbim de inductia de transa prin metode directive, putin utlizata in zilele noastre, dar care poate cu toate acestea sa dea rezultate.

Ochii care se rotesc in spirala sunt simbolul persoanei hipnotizate si de altfel simbolul spiralei este si el frecvent utilizat in legatura cu hipnoza. De ce? Probabil datorita efectului de confuzie si disociere.

Astfel, avem deja doua exemple prin care desenele animate speculeaza ca se poate induce transa hipnotica: cu ajutorul unui obiect (toiagul in forma de sarpe) sau prin intermediul fixarii vizuale (Kaa il priveste pe Mowgli in ochi). Din punct de vedere istoric acestea au fost intr-adevar metode prin care se inducea sau se incerca inductia de transa: privitul unui obiect (in miscare), in mod clasic ceasul cu lant, sau fixarea prin privitul fix in ochii terapeutului sau intr-un anumit punct.

O alta tema prezenta in mod frecvent in desenele animate este “controlul gandirii”sau “controlul viselor” prin intermediul hipnozei. In “Batman” Gotham City este devastat de o serie de crime comise de trei amici al caror creier a fost spalat utilizand aparatul de control al mintii numit “Palarierul Nebun” (The Mad Hatter). Pentru publicul informat accentele ironice sunt clare, prin analogia realizata cu Palarierul Nebun, personaj al lui Lewis Carrol. O asemenea posibilitate de “spalare a creierului” este foarte atractiva pentru multi, si poate desenele animate pe care le privim in copilarie isi aduc si ele contributia la temerile unor clienti de a “se lasa hipnotizati”. Povestile din copilarie nu sunt usor uitate. Iar povestile copilariei la ora actuala sunt in mare parte desenele animate.

Hipnotizatorul nebun, malefic, este un alt laitmotiv al filmelor si desenelor animate. Beetlejuice, un spirit din lumea de dincolo, reuseste sa se inflitreze in televizoarele din intregul oras, si astfel intregul oras este hipnotizat. Si acest “hipnotizator malefic” poate continua sa ne sperie si dupa ce am depasit varsta copilariei. Adaugand la reticentele legate de hipnoza.

“Familia Flinstone”aduce in scena o alta teama: aceea de a nu te mai putea trezi din starea de hipnoza. Wilma si Betty urmaresc un hipnotizator la televizor, iar Fred decide sa incerce hipnoza pe pielea lui Barney, reusind sa-l convinga pe Barney ca este un caine. Dar neputand sa-l mai scoata din transa cei doi merg sa-l caute pe hipnotizator, care reuseste sa-l scoata din transa pe Barney, in acelasi timp hipnotizand niste caini care incep sa creada ca sunt oameni. Totusi, acest desen animat aduce si un adevar legat de hipnoza: hipnoza nu este ceva ce sa poata fi indus numai de anumite persoane, care se presupune ca ar avea talente speciale. Oricine poate induce transa hipnotica, respectiv oricine are pregatirea necesara pentru a o face.

Insa indiferent de miturile propagate in desenele animate, ele au o certa influenta asupra noastra in copilarie. Sunt povestile pe care le privim la televizor. Este suficient sa amintim ca povestea sau basmul preferat in copilarie este congrunet scenariului de viata (conform teoriei analizei tranzactionale). Iar personajul cu care ne identificam ne poate defini “rolurile” pe care ni le asumam in viata, traim scenariul pe care personajul preferat il traieste in poveste si atribuim roluri secundare din poveste persoanelor aflate in jurul nostru. Asa ca avem sanse sa ne distibuim psihoterapeutul in rolul “hipnotizatorului nebun”.