Oana Maria Popescu

HIPNOTERAPIA ÎN UNIVERSUL SPAŢIO-TEMPORAL ACCESIBIL PERCEPŢIEI UMANE

Oana Maria Popescu

(lucrare prezentata in cadrul Conferintei Nationale de Hipnoza Clinica, 2007)

Motto:“Nimic nu este mai dificil de văzut decât ceea ce este evident”

(Bronislaw Malinowski)

1. Introducere

Care este legătura dintre psihoterapie şi o eclipsă de soare?

Aparent nici una, dacă nu luăm în considerare faptul că orice sistem conceptual, incluzând psihoterapia, s-a dezvoltat într-un univers cu patru dimensiuni, aşa cum sunt ele percepute de către fiinţa umană. Suntem limitaţi de organele noastre de simţ în percepţia a doar trei dimensiuni spaţiale şi una temporală, şi chiar dacă fizica actuală a demonstrat că universul cosmic în care trăim are zece dimensiuni, una temporală şi nouă spaţiale, cele mai multe sisteme conceptuale umane continuă, şi după toate probabilităţile vor continua, să opereze cu trei sau patru dimensiuni, foarte rar cu mai multe.

Aceasta se reflectă în filozofie, în artă, în domeniul ştiinţific, în psihoterapie. Psihoterapia încearcă de cele mai multe ori să “introducă o dimensiune suplimentară” în sistemul dimensional al clientului, dar diversele forme de psihoterapie, luate separat, sunt ele însele limitate de percepţia umană a doar trei dimensiuni spaţiale.

Hipnoterapia pare a fi o excepţie de la regulă, în sensul că operează cu mai multe “sisteme” în acelaşi timp, fiind din acest punct de vedere o formă de psihoterapie integrativă. De altfel, nu este întâmplător faptul că la ora actuală se discută tot mai mult despre integrare în psihoterapie. Punând laolaltă mai multe dimensiuni, avem o şansă mai mare de obţinere a schimbării.

Dar oare creierul nostru nu-şi poate imagina o lume cu mai mult de trei dimensiuni?

În 1884 E. A. Abbott publica „Pământul plat: o romanţă a multiplelor dimensiuni”, în care oamenii unei lumi bidimensionale îi discern pe ceilalţi ca pe nişte linii, şi le pot simţi forma numai prin atingere. Într-o bună zi apare însă o sferă pe câmpiile din Pământul Plat, iar locuitorii de acolo nu pot înţelege că ea are trei dimensiuni, decât după ce sfera îi împinge afară din lumea lor. Înarmaţi cu noua înţelegere, locuitorii acelei lumi concep posibilitatea universului multidimensional la nivel spaţial.

Dacă ne aflăm în mijlocul unei sfere nu ne putem mişca în nici o direcţie în aşa fel încât să ne menţinem echidistanţi faţă de toate punctele suprafeţei sale, dacă concepem spaţiul ca fiind tridimensional. Dar dacă adăugăm o a patra dimensiune atunci lucrurile se schimbă.

Din păcate, nu avem în viaţa de zi cu zi un echivalent cvadridimensional al sferei tridimensionale a lui Abbott pentru a ne arăta calea spre cele patru dimensiuni. Putem totuşi beneficia de un astfel de ghid în psihoterapie.

2. Universul cvadridimensional conceptual

Universul ca şi concepţie în astrofizică

Teoria generală a relativităţii propusă de Albert Einstein stabileşte graniţele dimensionale ale universului nostru tridimensional aşa cum este vizibil din punct de vedere spaţial, şi pe care-l putem înţelege. Funcţia matematică propusă de Einstein defineşte un continuum spaţio-temporal tridimensional.

Are însă universul nostru dimensiuni spaţiale mai multe, dar neobişnuite? Aceasta ar fi o explicaţie a faptului că părţi foarte îndepărtate una de alta ale universului nostru par a fi atît de similare şi geometria universului nu pare să rezulte în mod natural din cantitatea de materie conţinută.

Cei mai mulţi astrofizicieni susţin că trăim într-un univers ekpyrotic, în care cele patru dimensiuni – trei spaţiale, plus timpul – rezultă din coliziunea a două spaţii cvadridimensionale ale unui univers cu cinci dimensiuni. La nivel grafic, un desen în trei dimensiuni este o reprezentare a celor patru dimensiuni dintr-un cub cu cinci dimensiuni – numit hipercub sau teseract -, care ne conferă o perspectivă multidimensională. Punctul are zero dimensiuni, linia sau segmentul o dimensiune, pătratul două, cubul trei, iar hipercubul patru dimensiuni spaţiale: cu una mai mult decât lumea pe care o percepem ca reală.

Mecanica cuantică este fizica din spatele lumii fizice vizibile, explorând dimensiunile alternative, respectiv universul alternativ şi planurile existenţei.

Teoriile actuale asupra universului susţin că spaţiul are zece, unsprezece sau douăzeci şi şase de dimensiuni, măsurabile la nivel subatomic. Noi percepem doar trei dimensiuni, care sunt macroscopice.

Ceea ce a indus ideea existenţei universului multidimensional a fost imposibilitatea conceperii unei teorii unitare în fizică, care să unifice teoria forţei gravitaţionale cu a forţelor electromagnetice. La ora actuală se cunoaşte însă că există o aşa-numită forţă Casimir, asemănătoare forţei gravitaţionale, care acţionează la nivel microscopic: dacă plasăm două plăcuţe în vid, la mică distanţă una de alta, ele se atrag din ce în ce mai mult, până când spaţiul dintre ele devine inexistent, cele două plăcuţe unindu-se etanş. Acesta este motivul pentru care două piese microscopice ale unui echipament electronic se pot comporta foarte ciudat, atrăgându-se una pe cealaltă. Dacă concepem însă un univers cu mai mult de trei dimensiuni spaţiale, putem înţelege că pe distanţe foarte mici se pot manifesta forţe precum forţa Casimir.

La nivel macroscopic, se manifestă pe de o parte forţa gravitaţională, şi pe de altă parte celelalte trei tipuri de forţe: electromagnetismul, forţa tare- care ţine la un loc nucleul în cadrul atomului, şi forţa slabă- care guvernează energia produsă de stele şi este responsabilă de unele forme de radioactivitate. Toate aceste patru forţe sunt cuprinse în trei dimensiuni spaţiale, ceea ce ar constitui o explicaţie a faptului că gravitaţia este o forţă mai slabă decât celelalte trei.

Teoria corzilor (string theory) ar putea fi drumul spre unificarea teoriilor forţelor cunoscute cu materia, tot ceea ce există în univers fiind conceput ca şi mici bucle de corzi vibratoare. Această teorie prespune că există alte şase dimensiuni spaţiale în afara celor trei observabile, şi aceste şase dimensiuni sunt aflate la nivelul spaţiilor mici, compactate în ceea ce se numesc câmpuri modulare. Aceste câmpuri modulare generează forţe comparabile cu gravitaţia, pe o scală de 1/10 dintr-un milimetru.

Pornind de la această teorie din fizică, cea mai  răspândită teorie în astrofizica actuală susţine că universul în care trăim are zece dimensiuni. Şase dimensiuni spaţiale sunt microscopice, astfel că universul pentru noi pare a fi cvadridimensional: cele trei dimensiuni spaţiale plus timpul.

Marea întrebare este de ce percepem universul doar în trei dimensiuni spaţiale în loc de patru, sau şase, sau nouă. Se crede că evoluţia universului în cursul expansiunii sale a favorizat formarea realităţilor cu trei sau şapte dimensiuni spaţiale, iar cea în care se întâmplă să trăim are trei dimensiuni. Lisa Randall, profesor de fizică la Universitatea Harvard, susţine că iniţial au existat numeroase structuri, numite membrane, în diferite dimensiuni spaţiale mari, care ulterior au evoluat spre dimensiuni microscopice. Membranele care „au supravieţuit” au trei sau şapte dimensiuni, iar în universul pe care-l vedem şi experienţiem noi există membrane tridimensionale. Alte realităţi, cu trei sau şapte dimensiuni sunt ascunse percepţiei noastre (Karch, 2006).

Forţa electromagnetică recunoaşte doar trei dimensiuni şi se comportă conform legilor noastre fizice. Gravitaţia trece prin toate dimensiunile, chiar şi cele necunoscute de lumea noastră (Karch, Randall, 2006). Totuşi, într-o lume cu şapte dimensiuni forţa gravitaţională descreşte mult mai repede cu distanţa, astfel incât nu există planete cu orbite stabile într-o lume cu şapte dimensiuni, în care forţa gravitaţională are „bătaie scurtă”. Posibilitatea orbitelor planetare stabile face ca lumea cu trei dimensiuni să fie mult mai interesantă, şi cel puţin în lumina cunoştinţelor actuale, să permită dezvoltarea vieţii organice, datorită existenţei planetelor cu orbite stabile.

Spaţiul nostru tridimensional este aşadar o porţiune dintr-o membrană cu realitate spaţială dimensională mult mai complexă.

Un alt punct de vedere însă (Randall, Sundrum, 2005) susţine că forţa gravitaţională este localizată într-un defect tridimensional al universului multidimensional, şi că dacă dimensiunea spaţiotemporală este suficient de „împachetată”, atunci celelalte dimensiuni spaţiale ar putea să se manifeste la nivel macroscopic. În sprijinul acestei teorii vine faptul că unele din particulele care constituie materia, cum sunt quark-ul şi electronul, au un „capăt” în membrana tridimensională şi unul în cea cu şapte dimensiuni.

Teoria membranelor diferă de teoria relativităţii prin aceea că presupune existenţa unor mici găuri negre create le începuturile universului şi care au supravieţuit până acum, făcând parte din „materia neagră” a universului şi care exercită o forţă gravitaţională. Teoria relativităţii susţine că aceste minuscule găuri negre nu ar fi supravieţuit până în prezent. Existenţa acestor găuri negre este verificată de devierea traiectoriei radiaţiilor electromagnetice, mai ales radiaţii gamma, în sistemul solar. În luna august 2007 a fost lansat un telescop în spaţiu tocmai pentru a înregistra aceste deviaţii. Dacă teoria este corectă atunci vor fi depistate aceste găuri negre, fiecare purtând semnătura celei de-a patra dimensiuni spaţiale.

Pe măsură ce te apropii de o gaură neagră, timpul încetineşte- conform teoriei relativităţii-, pentru ca în final observatorul să te vadă ca fiind „îngheţat în timp”, pe măsură ce treci de linia orizontului. Desigur, tu însuţi nu observi nimic diferit. Dar dacă înainte de a trece linia orizontului te răzgândeşti şi te întorci pe pământ, vei descoperi că aici a trecut foarte mult timp şi astfel vei călători în viitorul foarte îndepărtat.

Curbarea razelor de lumină pare paradoxală, pentru că ne-am obişnuit să credem că lumina călătoreşte în linie dreaptă. Dar obiectele masive deformează geometria spaţiului alăturat, care se curbează. Lumina traversează acest spaţiu devenind  curbă. Un exemplu este modul în care, pe pământ, unele din cele mai drepte trasee dintr-un punct în altul se înscriu pe un cerc!

Timpul este cel mai adesea descris ca cea de-a patra dimensiune a universului perceptibil de către fiinţa umană, mişcându-se într-o singură direcţie.

Un punct de vedere asupra timpului este acela că este o parte a structurii universului, o dimensiune în care evenimentele apar în secvenţe.Acesta este punctul de vedere adoptat de multe şcoli de psihoterapie din zilele noastre, care se referă la „despărţirea pe secvenţe” a comportamentului, cu alte cuvinte a ceea ce s-a întâmplat pe o anumită perioadă de timp. Putem spune deci că punctul de vedere psihoterapeutic general acceptat este acela al timpului secvenţial.

O altă opinie este aceea că că timpul face parte din sistemul mental de măsură (Leibnitz, Kant). În Vechiul Testament timpul este privit ca o modalitate de îndeplinire a evenimentelor predestinate. Leibnitz stipulează că timpul şi spaţiul descriu relaţia dintre evenimente, timpul fiind parte a unui cadru conceptual abstract, ca şi spaţiul. În aceeaşi măsură cu timpul secvenţial şi acest concept este prezent în psihoterapie şi mai ales hipnoterapie, în care se discută despre timpul real, timpul psihologic, timpul hipnotic.

Heidegger consideră timpul ca fiind fundamental pentru existenţă. Buddhismul şi Hinduismul îmbrăţişează conceptul de timp ciclic sau cuantic, constând din experienţe repetitive care străbat viaţa oricărei fiinţe din univers de la naştere până la moarte. În zilele noastre viziunea ciclică asupra timpului a fost adoptată de teoreticienii sistemelor şi a spaţiotemporalităţii cuantice. Hipercubul este o „vizualizare” a timpului ca cea de-a patra dimensiune.

Conceptualizare filozofică şi psihoterapie

În psihologie timpul are valenţe diferite: timp perceput şi timp trăit, de exemplu (Piaget): timpul trece mai repede pe măsură ce îmbătrânim. Stările alterate de conştiinţă sunt caracterizate de estimarea diferită a timpului, iar în hipnoză se vorbeşte despre timpul hipnotic, cu durată foarte diferită de ceea ce arată instrumentul de măsură, ceasul, ca fiind „timp real”.

Sir Roger Penrose spunea în teorema sa că atribuirea a mai mult de trei dimensiuni spaţiale şi una temporală lumii experienţiale duce la instabilitate. O asemenea instabilitate ce există în sistemele cu mai multe dimensiuni duc la colapsul rapid spre singularitate (de aceea Penrose susţinea că unificarea forţei gravitaţionale cu alte forţe, prin utilizarea de dimensiuni suplimentare, nu poate avea loc). Dar introducerea unei „dimensiuni suplimentare” este principiul după care funcţionează orice formă de psihoterapie. Nu trebuie să ne gândim mai departe de metafora celei de-a 18-a cămile pentru a înţelege acest lucru.

Fiind observatori în universul tridimensional putem cu uşurinţă să concepem un univers bidimensional ca subset al universului nostru cu trei dimensiuni spaţiale şi putem vedea cât de complexe pot fi explicaţiile într-un univers bidimensional pentru un eveniment care este simplu în universul nostru tridimensional. Acelaşi lucru se întâmplă în psihoterapie, şi mecanisme cunoscute sub denumirea de transfer sau contratransfer, identificare proiectivă, etc. sunt rezultatul explicaţiilor complexe de care are nevoie clientul „fixat” în universul său bidimensional pentru a accede la cele trei dimensiuni. Este în fond principiul terapiei cognitiv- comportamentale atunci când se referă la cogniţiile iraţionale.

Tridimensionalitatea nu este o proprietate a realităţii, ci a fiinţei, a observatorului (Saviom, 2005). Dimensionalitatea spaţială este o caracteristică a minţii noastre, adică o proprietate a cunoaşterii, şi nu a realităţii. Dimensionalitatea spaţială este o proprietate a observatorului, şi nu a celui observat. Dacă dimensionalitatea spaţială este o proprietate a cunoaşterii noastre, atunci ea nu este un adevăr universal complet, ci doar o umbră a adevărului. Dar bineînţeles dimensionalitatea noastră spaţială se bazează pe ceea ce „vedem”, adică percepem prin intermediul analizatorului vizual, despre care putem spune prin extrapolare că acţionează el însuşi ca un „filtru” pentru cunoaşterea realităţii. Văzul joacă cel mai important rol în perceperea şi conceperea realităţii. Însă ochii noştri au doar două dimensiuni spaţiale (retine) care percep lumina de la obiectele privite, aşa că de fapt nu „vedem” trei dimensiuni spaţiale ci „poze” în două dimensiuni, iar mintea noastră concepe existenţa a trei dimensiuni folosind cele două imagini bidimensionale. Covertim datele bidimensionale pentru a construi o imagine tridimensională a realităţii. Aşa că sarcina de a „vedea” mai mult de trei dimesniuni poate fi chiar imposibilă, pentru că la nivel senzorial nu avem această capacitate. Realitatea percepută de o fiinţă bidimensională este aceeaşi, din punct de vedere fizic, cu cea percepută de una tridimensională sau cvadridimesnională. Metoda de descriere a realităţii poate fi însă foarte diferită, în timp ce încercăm să descriem acelaşi lucru.

Ceea ce întăreşte concluzia că dimensionalitatea universului este o formă de percepţie legată de capacitatea fiziologică a fiinţei umane este faptul că informaţia stocată depinde de suprafaţa pe care este stocată şi nu de volum, astfel încât, aparent cel puţin, cea de-a treia dimensiune a spaţiului nostru este doar o iluzie, pentru că la nivel de calcul matematic complex nu se poate demonstra că ea există (Bousso, 2005).

Universul are mai mult de trei dimensiuni fizice, dar nu le putem percepe datorită limitelor noastre fiziologice. Dimensiunile nu există decât în mintea noastră, ele sunt uneltele cu ajutorul cărora organizăm, înţelegem şi trăim în univers. O fiinţă care poate concepe un univers în „n” dimensiuni poate avea cunoştinţe mai multe decât una care concepe „n-1” dimensiuni în univers. Cu cât putem concepe mai multe dimensiuni, cu atât putem înţelege mai mult din universul în care trăim. Respectiv cu cât putem înţelege mai mult din dimensiunile pe care le ignorăm din punct de vedere psihologic, cu atât mai mare va fi şansa de a rezolva o problemă, sau cu alte cuvinte şansa de rezolvare a problemei clientului depinde de abilitatea noastră de a-l ghida spre lărgirea orizontului realităţii sale psihologice, sau ceea ce se numeşte „schimbarea filtrelor”.

Revenind la cele „n” dimensiuni putem spune că întotdeauna timpul va fi dimensiunea „n+1”. Dacă creştem percepţia noastră a unui univers tridimensional la unul cvadridimensional, multe fenomene pe care le descriem ca având loc în timpuri diferite ar fi descrise ca având loc în locaţii diferite, conform fizicii cuantice. Creşterea numărului de dimensiuni spaţiale mută explicaţiile din „timp” în spaţiu.

Acesta este principiul după care funcţioneză psihodrama, prin punerea în scenă, adică transpunerea spaţială, a evenimentelor care s-au desfăşurat la un moment dat în timp. Este aceeaşi metodă ca şi cea din tehnica scaunului gol. Persoana „vede” spaţial o secvenţă temporală, percepe mai mult de „n-1” dimensiuni, şi ajungând la „n” percepe realitatea, respectiv problema, într-un mod diferit, şi probabil mai adaptativ.

Dar conceptul de timp rămâne constant pentru toate fiinţele, de la zero dimensiuni la „n”. Pentru noi, ca observatori tridimensionali, există „poze tridimensionale” care se schimbă în timp, timpul fiind dimensiunea plus unu, iar subconştientul este astfel organizat încât să permită această conceptualizare.

Cunoaşterea ştiinţifică actuală se bazează pe o realitate cu trei dimensiuni spaţiale, care însă nu funcţionează pentru porţiuni mici de timp şi spaţiu, aşa încât a devenit necesară introducerea conceptului de particule energetice care intră şi iasă întâmplător din domeniul existenţei spaţiale tridimensionale.

Existenţa unor dimensiuni spaţiale suplimentare duce la o înţelegere filozofică diferită a lumii naturale.

Iar înţelegerea filozofică a lumii se realizează în mare parte prin simbol.

Simbolul tridimensionalităţii în psihoterapie

Această largă răspândire a simbolului “3” nu pare a fi întâmplătoare. Oamenii percep în termeni de “3”, aşa cum au demonstrat experimentele din psihologia Gestalt. Oamenii tind să vadă în grupe de trei, chiar şi într-un şir continuu de puncte.

Trihotomia este la ora actuală un subiect de studiu al antropologiei, punându-se întrebarea dacă îşi are originile în grupul familial de mamă, tată şi copil, sau este o reflecţie a universului divin descris de creştinism? Freud sugerează că cifra trei este un simbol masculin: falusul şi două testicule. În antropologie triunghiul este simbolul pentru bărbat, iar cercul pentru femeie.

Cifra trei nu este o parte a naturii, ci a culturii.

De altfel în psihologie se discută despre progresul de la incompetenţă la competenţă, şi apoi la abilitate- capacitate.

Lewis şi Langer (1994) afirmau că simbolurile create în psihoterapie servesc funcţiei psihologice de a da formă şi substanţă experienţelor iniţial confuze, de a împărtăşi uneori ceea ce este privat.

Pentru ca experienţa să nu fie confuză, dacă e să acceptăm punctul de vedere al autorilor citaţi, este necesar ca ea să se încadreze în tiparele universului cunoscut, perceptibil nouă, adică cu trei dimensiuni spaţiale, de unde şi repetitivitatea cifrei trei ca simbol, inclusiv în psihoterapie. Simbolurile permit terapeutului şi clientului să acceseze temele transferului, sentimentele legate de schimbările de viaţă, precum şi ca puncte de referinţă în scopuri terapeutice. Etichetele clinice sunt folosite pentru a ilustra procesul.

Brendan McMahon (2003) susţine că terapia analitică este mai degraba o ramură a hermeneuticii decât a ştiinţelor naturale în sensul tradiţional psihobiologic. Adevărul înseamnă autocunoaştere, recunoaşterea conflictelor inconştiente ce pot da naştere la simptome nevrotice.

Pentru Freud simbolul era o imagine sau concept inconştient, reprezentând o dorinţă inconştientă distrorsionată. În viziunea Kleiniană formarea simbolului este încercarea eului de a se adapta fricii de pierdere a obiectelor bune şi de persecuţie din partea obiectelor rele, apărînd prin proiecţie şi identificare.

În schizofrenie sunt percepute ca fiind identice simbolurile cu obiectul simbolizat. În mitologie identitatea dintre simbol şi obiect serveşte la conectarea aspectelor sinelui şi la conectarea sinelui cu alţii, vii sau morţi.

Simbolurile, create intern, pot fi proiectate în lumea exterioară.

Simbolurile sunt vitale pentru comunicarea cu lumea externă şi între structurile interne şi stau la baza gândirii verbale.

Trăsătura esenţială a simbolului este aceea că el conţine două sau mai multe părţi, care deşi separate, au o semnificaţie atunci când sunt privite la un loc, semnificaţie ce poate fi recunoscută.

Pentru Jung, simbolul arhetipal are aceleaşi caracteristici peste tot, la toţi indivizii şi toate culturile. Jung credea că se pot trasa paralele importante între mitologia antică şi gândirea similară din religiile primitive, vise, şi procesele gândirii din copilărie. Dupa Jung piatra filozofală este un simbol al sinelui şi în lumea modernă trebuie să reînvăţăm limbajul simbolic al sufletului, care ar avea relevanţă considerabilă socială şi clinică.

Simbolul exprimă necunoscutul prin analogii, aşa că transcede ruptura dintre raţional şi iraţional. Un exemplu sunt visele, care ne prezintă conflicte ce au nevoie să intre în conştient şi în acelaşi timp sugerează soluţii la conflictele ce pot părea insolubile din perspectivă raţională.

Este imposibil să be gândim la simboluri fără să facem legătura cu limbajul, cu gramatica şi sintaxa. Limbajul apare în context social şi este de primă importanţă în psihoterapie.

La ora actuală mulţi cercetători susţin că psihoterapia seamănă mai degrabă cu hermeneutica prin aceea că are la bază aceleaşi patru principii şi anume:

-         polisemia, sau înţelesul multiplu,

-         relaţia părţilor ca întreg,

-         recunoaşterea dieferenţelor, a ceea ce nu este obişnuit,

-         funcţia corectării interpretărilor greşite.

Baumann (1978) spunea că “Înţelegerea înseamnă mai degrabă a te învârti în cerc şi nu un progres liniar spre o înţelegere mai bună sau mai puţin vulnerabilă. Este dificil de văzut cum oricare din recapitulaţiile succesive poate pretinde că este finală şi concluzivă.”

Hermeneutica a început cu descifrarea înţelesului ascuns din text, ceea ce poate fi privit nu ca adevărat sau fals, ci ca plauzibil sau neplauzibil. Din acest punct de vedere înţelegerea nu poate fi decât neconcludentă.

Terapeutul evită interpretările reducţioniste tocmai prin îmbrăţişarea conceptului de înţelesuri multiple. Winnicott (1962) ne reaminteşte că şi interpretările incorecte pot fi de folos, în sensul că distrug mitul că terapeutul înţelege totul.

În psihologie ritualul are valoare pentru terapie în sine. Psihanaliştii tind să vadă acţiunile rituale ca simboluri ale conflictelor inconştiente, sau cu rol de reasigurare şi generare a convingerii. Ritualul confirmă punctul de vedere asupra lumii împărtăşit de terapeut şi pacient, iar “boala” capătă un sens în contextul miturilor privitoare la vindecare din cultura respectivă.

În 1975 R. May afirma că simbolul uneşte experienţa, iar mitul este un set de simboluri. Lipsa de simboluri şi mituri face ca individul să apeleze la psihoterapie. Persoana trebuie să îşi definească propriile valori în conformitate cu miturile personale. Una din funcţiile de bază ale psihoterapiei este de a ajuta individul în încercarea de recuperare a valorilor.

4.1. Repetiţia cifrelor trei şi patru în psihoterapie

În 1988 Druckman afirma că:

“Programarea neurolingvistică este un sistem dezvoltat pentru a răspunde la întrebarea de ce unii psihoterapeuţi sunt atât de eficace în munca cu pacienţii lor. În loc să exploreze această întrebare în termeni de teorie şi practică psihoterapeutică, Bandler şi Grinder au căutat să analizeze ce făceau psihoterapeuţii la nivel de observaţie, să categorisească şi să aplice categoriile ca model general al influenţei interpersonale. Programarea neurolingvistică caută să instruiască oamenii să observe, să presupună şi să răspundă altora, aşa cum au făcut primii trei terapeuţi foarte eficienţi.”

NLP are la bază 12 presupuneri fundamentale (adică un multiplu de trei):

1.      există o conexiune minte- corp.

2.      mintea este compusă din conştient şi subconştient.

3.      experienţa unei persoane asupra lumii este procesată şi organizată exclusiv în termenii celor 5 simţuri.

4.      fiziologia, reprezentarea senzorială şi emoţia cuprind starea internă.

5.      comportamentul este rezultatul secvenţei sistematice ordonate de reprezentări senzoriale.

6.      toate comportamentele apar în contextul stării interne.

7.      starea internă mediază experienţa şi influenţează sau determină comportamentul.

8.      starea internă şi strategia- în consecinţă comportamentul- au o structură ce poate fi discernută şi deci comunicată.

9.      oamenii îşi prezintă starea internă prin limbajul verbal şi non- verbal.

10.  deoarece comportamentul şi substraturile sale- starea internă şi strategia- pot fi codificate, abilitatea unei persoane poate fi reprodusă într-o altă persoană.

11.  comportamentul este învăţat.

12.  cunoştinţele directe şi observabile asupra lumii externe nu sunt posibile: fiecare îşi crează propria realitate.

“Presupunerile” fundamentale în NLP sunt că:

-         “harta nu este teritoriul”

-         “viaţa şi mintea sunt procese sistemice”.

Programarea neurolingvistică stipulează aşadar că omul nu poate cunoaşte pe de-a-ntregul realitatea externă, fiind limitat de organele sale de simţ, că pentru comunicare şi conceptualizare avem nevoie de simboluri şi că folosim timpul în mod secvenţial, aceste presupuneri fiind în acord cu teoriile actuale din astrofizică şi fizica cuantică.

În terapia primală sunt recunoscute trei nivele ale conştienţei:

1.      somatosenzorial, care încorporează supravieţuirea şi are funcţia de senzaţie şi răspuns visceral.

2.      afectiv, ce încorporează sentimentele şi are funcţia de răspuns emoţional.

3.      cognitiv, care cuprinde gândirea şi mediază facultăţile intelectuale şi cogniţia.

Teoria relaţiilor obiectuale susţine că există trei emoţii fundamentale între sine şi alţii:

-         ataşamentul

-         frustrarea

-         rejecţia

Din punct de vedere al emoţiilor se afirmă că tendinţa de acţiune apare în spaţiul dintre sine şi corp, şi dintre sine şi obiect. Aceste procese simbolizează şi construiesc relaţiile (Bell, 1991).

Modelul structural al lui Willber(1996) corespunde la trei nivele ale corpului:

Nivelul 1: corpul este privit ca separat de minte

Nivelul 2: corpul este integrat cu mintea, există o unitate minte-corp, şi corpul poate fi accesat prin psihoterapie.

Nivelul 3: corpul este o reprezentare simbolică a arhetipurilor divine, făcându-se referire la corpul subtil. Mintea şi corpul sunt parte a sufletului.

Toate aceste trei abordări apar în psihoterapie.

Eva Basch Kabre (1985), psihanalist, a introdus trei concepte pentru a explica formele de gândire primitivă:

-         gândirea haotică

-         gâdirea emoţională senzori-motorie

-         gândirea operaţională.

Aceste concepte înlocuiesc diviziunea psihanalitică clasică de gândire de proces primar şi secundar. Gândirea haotică este tipică pentru copilul nou- născut în faţa stimulilor externi şi interni; gândirea emoţională senzori- motorie este caracteristică pentru primele etape ale vieţii în care concentrarea este pe impresii senzitive, experienţe motorii şi spaţiale, şi emoţii puternice. Gândirea operaţională este tangibilă şi logică, nefăcând loc emoţiilor, metaforelor şi simbolurilor. Conform cu Basch- Kabre, gândirea de proces secundar se realizează prin interacţiunea acestor trei tipuri de gândire.

Cu alte cuvinte, în funcţie de vârstă, respectiv progresia temporală, fiinţa umană foloseşte pentru cunoaşterea mediului înconjurător ceea ce cognitiviştii numesc “filtre”, adică raportarea la un număr mai mic sau mai mare de dimensiuni ale mediului înconjurător, incluzând aici mediul social şi psihologic.

În analiza bioenergetică experienţa de viaţă umană esenţială este reflectată la nivel corporal de trei elemente:

1.      postura

2.      tiparele de reacţie şi

3.      inhibiţia, care la rândul ei cuprinde:

1.      inhibiţia motilităţii

2.      inhibiţia respiraţiei

3.      inhibiţia expresiei

Structurile caracteriale care pot fi “citite” în forma şi postura corpului sunt în număr de 6:

-         schizoid

-         oral

-         masochist

-         psihopat

-         rigid

-         narcisist

Barber prezintă o pradigmă tridimensională a hipnozei, spunând că există trei tipuri de persoane: cei înclinaţi spre fantezie, cei înclinaţi spre amnezie şi cei cu un set pozitiv. Teoria lui Barber ar putea unifica teoriile stării (procesului) cu cele ale non-stării.

În psihanaliză, stadiile dezvoltării descrise de Freud sunt în număr de trei:

-         stadiul pre-oedipal: oamenii se nasc cu anumite instincte, de exemplu tendinţa naturală de a-şi satisface necesităţie biologice de hrană, adăpost şi căldură, iar satisfacerea lor este o sursă de plăcere sexuală. Astfel, atunci când copilul suge la sân îi este trezită sexualitatea şi descoperă o zonă erogenă care poate fi mai târziu reactivată în cursul vieţii prin suptul degetului sau sărut. Stadiul oral este urmat de cel anal şi cel falic- din nou în număr de trei.

-         Complexul lui Oedip: legătura strânsă dintre băiat şi mamă, ca obiect primar al dragostei duce la dorinţa uniunii complete cu ea. Fata îşi direcţionează dorinţa către tată. Apare o relaţie triadică, în care copilul se ataşează de un părinte, iar părintele de acelaşi sex este distribuit în rolul de rival pentru afecţiunea părintelui de sex opus.

-         Ego, id şi superego: Id este sursa biologică, moştenită, a impulsului sexual, instinctelor şi pulsiunilor iraţionale. Ego-ul se dezvoltă din interacţiunea dintre id şi lumea externă prin forţele sociale şi familiale, respectiv este un sistem de credinţe sau proces secundar. Superego-ul se referă la regulile internalizate, care limitează satisfacţia şi plăcerea subiectului, fiind orientat spre realitate.

Psihanalistul francez Jaques Lacan a reinterpretat teoria Freudiană în termeni de structură, în a doua jumătate a secolului 20, teoria fiind cunoscută la ora actuală sub denumirea de teorie Lacaniană.

Pentru Lacan stadiul pre-oedipal este stadiul imaginar. În stadiul oglinzii copilul începe să facă diferenţa între sine şi ceilalţi, fiind perioada de achiziţionare a  limbajului. Apariţia tatălui în stadiul oedipal face ca copilul să facă diferenţele sexuale şi iniţiază dezvoltarea inconştientului, respectiv reprimarea dorinţei incestuoase. Simbolul are efecte radicale, iar individul însuşi este un rezultat al simbolului. Relaţia subiect şi semnificanţi, adică limbaj şi vorbire, este simbolică, în timp ce relaţia dintre ego şi imaginile sale este imaginară.

Prin trecerea de la ordinea imaginară la cea simbolică copilul este socializat în familie prin recunoaşterea şi acceptarea diferenţei (de gen) şi absenţei (corpului mamei).

Reformulând am putea spune că psihanaliza se bazează în cea mai mare măsură pe simbol. Simbolul este calea spre cunoaşterea şi organizarea lumii interne şi externe, dezvoltarea individuală fiind privită secvenţial în timp.

Teoria relaţiilor obiectuale este o adaptare a teoriei psihanalitice, care pleacă de la presupunerea că viaţa psihologică a fiinţei umane este creată în şi prin relaţiile cu alte fiinţe umane. Se distinge astfel între naşterea fizică şi psihologică a individului. Naşterea psihologică se întinde pe perioada primilor trei ani de viaţă. Primii trei ani de viaţă se caracterizează prin stabilirea unei relaţii strânse (simbiotice) cu cel ce îngrijeşte copilul (de obicei mama), după care urmează separarea şi individuaţia. Avem din nou de-a face cu trei elemente.

Terapia acceptării (acceptance and commitment therapy) utilizează strategii de acceptare şi de modificare a comportamentului pentru a creşte flexibilitatea persoanei. Se bazează pe contextualismul funcţional şi teoria cadrului relaţional, o teorie a limbajului şi cogniţiei care este o parte a analizei comportamentale.

Terapia acceptării diferă de teoria cognitiv- comportamentală prin aceea că în loc să înveţe oamenii cum să-şi controleze mai bine gndurile, sentimentele, senzaţiile, amintirile, etc, se concentrează pe ceea ce pot controla mai direct, şi anume trei segmente ale corpului: braţele, picioarele şi gura. Această formă de terapie ajută individul să vină în contact direct cu un sens transcedental al sinelui cunoscut drept ”sine ca şi contact”- acel “eu” care observă şi experimentează, mereu, totuşi distinct de gânduri, sentimente, senzaţii şi amintiri.

În acest punct teoria acceptării face apel la identitatea dintre observator şi observat, respectiv necesitatea existenţei observatorului pentru a da sens lumii cognoscibile.

Terapia cognitivă utilizează ca tehnică de lucru principală tehnica ABC a credinţelor iraţionale a lui Albert Ellis:

A-     evenimentul activator sau situaţia obiectivă (activating event)

B-     credinţe (beliefs)

C-     consecinţe (consequences)

Punctul central al teoriei cognitviste stipulează că: gândirea este intermediară între stimul şi emoţie:

stimul                   gândire                    emoţie

Scopul terapiei cognitive este înţelegerea interacţiunii între gîndire, emoţie şi comportament:

Gândire                                   Emoţie

Comportament

Terapia Adleriană se caracterizează la rândul ei prin conceptualizarea de principii, stadii, categorii care sunt în număr de trei sau multipli de trei. Adler spunea că fiinţele umane trăiesc pe tărâmul înţelesului. Există trei categorii de influenţe ce pot stimula dezvoltarea complexelor de inferioritate la copil: handicapul fizic, dinamica familială şi influenţa societăţii.

Terapia Adleriană se desfăşoară în 12 stadii:

1.      empatie- relaţie

2.      informaţie

3.      clarificare

4.      încurajare

5.      interpretare şi recunoaştere

6.      cunoaştere

7.      experienţă lipsă

8.      a face ceva diferit

9.      reîntărire

10.  sentimentul comuniunii

11.  redirecţionarea scopurilor

12.  suport şi lansare

Se lucrează cu 4 tehnici terapeutice de bază:

-         evaluarea

-         chestionarea socratică

-         imageria ghidată şi ideatică

-         jocul de rol

Psihologia Adleriană în sine se bazează pe 6 principii fundamentale:

1.      unitatea individului

2.      orientarea scopurilor

3.      auto- determinarea şi unicitatea

4.      contextul social

5.      sentimentul comuniunii

6.      sănătatea mintală

Psihologia analitică pe de altă parte recunoaşte două tipuri psihologice atitudinale principale: extrovert şi introvert, şi stipulează că există 4 funcţii psihologice de bază: gândire, sentiment, senzaţie şi intuiţie. Conform acestei teorii psihismul este divizat în conştient şi inconştient, şi există 4 tipuri largi de imagerie arhetipală:

1.      arhetipul “marii mame”: personificarea principiului feminin

2.      arhetipul “tatălui spiritual”: întruparea principiului masculin

3.      arhetipul transformării, care cuprinde creşterea, schimbarea şi tranziţia

4.      arhetipul central, sinele sau totalitatea psihică.

Dezvoltarea psihologică este privită ca realizându-se în 4 stadii:

-         stadiul moboric: înainte de naşterea conştientului

-         stadiul matriarhal: ego-ul este pasiv şi dependent de matricea de dinainte de naşterea conştientului

-         stadiul patriarhal: este un stadiu al tranziţiei caracterizat de anumite teme, imagini şi acţiuni

-         faza integrativă

Interpretarea viselor, ca metodă, are două aspecte în psihologia analitică:

-         amplificarea personală, prin asociaţii

-         amplificarea generală, realizată de terapeut, pe baza cunoştinţelor personale.

Terapia expresivă sau creativă prin artă poate nu în mod întâmplător cuprinde 6 tipuri de terapie de bază:

-         art- terapia

-         terapia prin dans

-         drama- terapia, care include psihodrama şi bibliodrama

-         meloterapia

-         terapia prin joc

-         terapia prin poezie, care include biblioterapia.

În trainingul autogen pacientul învaţă să-şi relaxeze:

-         membrele

-         inima, şi

-         respiraţia

Vegetoterapia, formă de terapie care implică manifestarea fizică a emoţiilor, consideră că structurile tensionate ale corpului, ca urmare a emoţiilor stocate, sunt în număr de 3: postura, expresia facială şi stresul muscular.

Energetica de bază (core energetics) susţine că sănătatea şi starea de bine sunt stări dinamice, iar sănătatea poate fi obţinută prin realizarea potenţialului nostru creativ. Corpul uman este vehiculul a 3 elemente:

-         emoţiile

-         gândirea

-         spiritul

Se presupune că persoanele au o “mască” sau un “sine fals” după care se ascund. Oamenii au “mai multe straturi”:

-         copilul rănit, umbra sau sinele de la nivel scăzut

-         masca sinelui

Terapia centrată pe persoană, “creaţie” lui Carl Rogers, spune că în noi există 3 reprezentări ale sinelui:

-         conceptul de sine

-         sinele ideal

-         sinele real

Iar cele 3 principii de bază ale terapiei Rogersiene sunt:

1.      acceptarea pozitivă necondiţionată

2.      înţelegerea empatică

3.      actualizarea sinelui.

Terapia analitică cognitivă (CAT) a lui Anthony Ryle operează cu cei 3 “R”:

-         reformularea (reformulation)

-         recunoaşterea (recognition)

-         revizuirea (revision)

Marsha M. Lineham, promotor a terapiei dialectice comportamentale ia în considerare în cadrul terapiei 4 aspecte importante:

-         abilitatea de a gândi

-         eficacitatea interpersonală

-         toleranţa la stres negativ

-         reglarea emoţională

Psihoterapia diadică developmentală, bazată pe teoria ataşamentului a lui Bowlby, afirmă că scopul conversaţiei diadice este triplu:

1.      reglarea afectivităţii în timpul conversaţiei

2.      construirea diadică a înţelesului referitor la scopul conversaţiei

3.      dezvoltarea eficacităţii pentru a fi capabil să te angajezi în această conversaţie.

Acest tip de psihoterapie se desfăşoară în 4 stadii:

-         descoperirea procesului

-         ambivalenţa legată de proces

-         încrederea în proces

-         utilizarea procesului

Principiile de bază sunt 6:

1.      siguranţa

2.      autoreglarea

3.      procesarea auto-reflectivă a informaţiei

4.      integrarea experienţelor traumatice

5.      implicarea relaţională

6.      îmbunătăţirea emoţiilor pozitive.

Tehnicile libertăţii emoţionale, destul de disputate astăzi, (emotional freedom techniques:EFT) se bazează pe utilizarea celor 12 puncte specifice de la nivelul corpului care corespund meridianelor folosite în medicina chineză. Principiul fundamental este acela că toate emoţiile negative rezultă din dezechilibrul energetic al corpului, iar emoţiile negative apar prin 3 stadii:

1.      apariţia experienţei negative

2.      sunt simţite emoţiile negative ca răspuns la experienţa negativă, ducând la programarea inadecvată în interiorul corpului

3.      sistemul energetic al corpului este dezechilibrat ca urmare a acestor emoţii negative.

Teoria sistemică familială (Bowen) descrie ca şi moleculă de bază a sistemelor emoţionale mari, triunghiul, sistem de relaţie între 3 persoane, pentru că triunghiul este sistemul relaţional stabil cel mai mic. Un sistem ce cuprinde 2 persoane este instabil pentru că tolerează prea puţină tensiune înainte de implicarea unei a 3-a persoane. Triunghiul este mai stabil decât diada, în viziunea terapiei familiale sistemice, chiar dacă acest lucru pare paradoxal.

Principiile de bază ale logoterapiei, enunţate de Frankl, sunt şi ele în număr de 3:

1.      viaţa are sens chiar şi în cele mai vitrege condiţii

2.      motivaţia noastră principală în viaţă este dorinţa noastră de a da un sens vieţii

3.      avem libertatea de a găsi un sens în ceea ce facem şi experienţiem.

Terapia multimodală, fondată de Arnold Lazarus, este fundamentată pe ideea că fiinţele umane sunt fiinţe biologice care pot:

1.      gândi

2.      simţi

3.      acţiona

4.      percepe senzaţii

5.      imagina

6.      interacţiona

Teoria psihosintezei stipulează că, pentru ca un sistem să fie considerat psihosinteză, trebuie să includă 7 principii:

-         dezidentificarea

-         sinele personal

-         voinţa

-         modelul ideal

-         sinteza

-         supra- conştientul

-         sinele transpersonal.

Psihosinteza poate fi cel mai bine reprezentată de “diagrama oului” care conţine la rândul său alte 7 elemente: inconştientul inferior, inconştientul mijlociu, inconştientul superior, conştientul, sinele conştient sau eul, sinele superior şi inconştientul colectiv.

La baza terapiei raţional- emotive stă teoria ABC a personalităţii împrumutată din cea cognitivistă. Se consideră că sistemul credinţelor iraţionale are la bază 5 componente:

-         cerinţele

-         toleranţa scăzută la frustrare

-         părerea celor din jur

-         înrăutăţirea

-         suprageneralizarea.

Terapia realităţii foloseşte un număr mai redus de “clase” în conceptualizare, şi anume clasificarea nevoilor noastre se realizează în:

1.      nevoi de supravieţuire

2.      nevoi psihologice, şi anume:

a.      de conectare, aparţinere, dragoste

b.      putere

c.       libertate

d.      distracţie

Asociaţii precum alcoolicii anomini folosesc un program în 12 paşi, conţinând în formularea tradiţională multe elemente religioase, AA fiind iniţial o instituţie aflată sub tutela bisericii:

1.      admitem că suntem neajutoraţi în faţa alcoolului

2.      am ajuns să credem că o putere superioară nouă ne poate reabilita

3.      am luat decizia de a ne îndrepta spre Dumnezeu

4.      ne-am inventariat fără frică moralitatea

5.      am admis în faţa lui Dumnezeu, a noastră înşine şi a celorlalţi, natura greşelilor noastre

6.      suntem gata să-l primim pe Dumnezeu pentru a ne înlătura toate defectele de caracter

7.      îi cerem cu smerenie să ne îndrepte greşelile

8.      am făcut o listă cu toate persoanele pe care le-am rănit şi dorim să facem pace cu ei toţi

9.      le-am cerut iertare acelor oameni cu excepţia situaţiei în care acest lucru le-ar face rău, lor sau altora

10.  am continuat inventarul personal şi când am greşit am admis asta.

11.  prin rugăciune şi meditaţie am căutat să îmbunătăţim contactul nostru conştient cu Dumnezeu

12.  având o “trezire spirituală” ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj alcoolicilor, şi să practicăm aceste principii în toate aspectele vieţii noastre.

Psihologia transpersonală studiază dimensiunile spirituale, transcedentale ale umanităţii, şi a fost iniţiată de Maslow, Grof şi Subich.

În psihologia pozitivă sunt identifcate 6 clase de virtuţi: înţelepciunea sau cunoştinţele, curajul, umanitatea, dreptatea, temperanţa şi transcendenţa, şi se divide în 3 mari “domenii de cercetare”:

1.      viaţa plăcută: cum savurează şi experienţiază oamenii sentimentele şi emoţiile pozitive,

2.      viaţa bună: investigarea sentimentelor benefice

3.      viaţa afilierii: felul în care oamenii îşi extrag un sens pozitiv al vieţii.

Filozofia analizei tranzacţionale se bazează pe 3 principii:

1.      oamenii sunt OK

2.      fiecare om are capacitatea de a gândi

3.      oamenii îşi decid propriul lor destin şi aceste decizii pot fi schimbate

Stările eului sunt în număr de 3: Copil, Adult şi Părinte, patologia structurală a stărilor Eului se bazează pe 3 situaţii: contaminarea, excluderile şi simbioza. Tranzacţiile sunt la rândul lor: complementare sau paraelele, încrucişate şi ascunse (includ tranzacţiile unghiulare şi duble). Fiecare joc trece prin 3 secvenţe: momeala, strategema şi răspunsul, iar motivele pentru care o persoană joacă jocuri sunt în număr de 12. Tot analiza tranzacţională descrie triunghiul dramatic şi autonom şi cele 4 poziţii de bază în viaţă, structurarea timpului prin 6 activităţi şi cele 5 mesaje conducătoare în viaţă.

Ceea ce se remarcă este aceea că fiecare sistem conceptual face apel la un număr mai mare sau mai mic de elemente, de secvenţe, destinate înţelegerii si organizării vieţii psihice umane. Unele dintre elemente sunt comune în toate formele de terapie, chiar dacă regăsite sub alte “etichete”, şi cele mai multe sisteme conceptuale iau în considerare limitele omului, fie din punct de vedere simbolic, fie la nivel de fiziologie umană.

4.2. Valoarea simbolului în psihoterapie

Limbajul este o reţea multistratificată, sistematică şi înalt organizată de simboluri pentru comunicarea precisă. Limbajul aparţine astfel semioticii, având o configuraţie emoţională senzori-motorie. Uneori omul îşi crează iluzia că poate controla lumea prin cuvinte, care sunt însă mai degrabă o imagine a realităţii sale interne şi nu externe.

Mintea umană a fost descrisă în psihologie şi psihoterapie printr-un mare număr de simboluri, pentru a da o interpretare şi a explica diferite situaţii.

Psihoterapia “verbală” funcţionează mai ales cu pacienţii care au capacitatea protosimbolică. Terapia prin muzică pe de altă parte accesează mai degrabă gândirea primară şi această capacitate nu este necesară.

Improvizaţia muzicală liberă, spunea Rolsvjord în 2004, este probabil cea mai puţin simbolică din toate metodele psihoterapiei şi meloterapiei. Muzica “pre- compusă”, plină de coduri culturale şi stilistice, poate face uneori ca pacientul să “producă” doar simboluri convenţionale, fără legătură cu starea lor de fapt, ci împrumutate din filme sau sentimente derivate din muzică.

Hipnoterapia în universul tridimensional spaţial

Charles E. Henderson afirma în teoria sa psihodinamică asupra hipnozei şi subconştientului că oamenii au abilitatea unică de a regla realitatea, de a o manipula în direcţii specifice şi strategice.

Marcos Lutyens (2001) spunea  pe de altă parte că hipnoza poate fi un instrument prin care să accesăm teritoriul din spatele concepţiilor prestabilite în mintea noastră şi poate fi folosită pentru modelarea spaţiului virtual extern. Conştientul şi inconştientul contribuie la dinamica spaţială a minţii. Începem prin a remodela ceea ce Joseph Von Vexkul numea “umwelt”, lumea interioară, delimitată de percepţiile senzoriale ale organismului nostru. Mintea se poate detaşa de coordonatele familiare şi context şi poate începe să răspundă la experienţe ne- familiare, ca şi cum acestea ar fi familiare. În transă mintea se familiarizează cu un teritoriu nou, simulat, cu conceptul de multidimensionalitate. De exemplu, spaţiul mental a unei persoane oarbe, generat de umwelt, este complet diferit de al unei persoane care poate vedea. Spaţiul său mental este centrat în jurul auzului. În mod similar, colapsul spaţiului vizual extern pare a fi compensat de amplificarea lumii interne, care este apoi proiectată în lumea reală ce nu poate fi văzută. Se pare că există o relaţie directă între dimensiunile spaţiale ale minţii şi dimensiunile mentale ale spaţiului.

Psihicul uman are capacitatea de a experienţia un număr aproape infinit de conştiinţe (Austin, 2000, James, 1935, Obrien, 1964). Unele conţin percepţii ale sinelui. Psihoterapia care include hipnoterapia poate fi eficientă la maxim atunci când se ajunge la funcţiile mentale cele mai  înalte.

Creierul uman emite patru tipuri de unde : beta- starea de veghe, cu frecvenţă de 14-32 de cicli/secundă; alfa- relaxare, având frecvenţă de 7-14 c/s, teta- înaintea somnului, cu 4-7 c/s, şi delta- somn, cu 3-5 c/s. Starea alfa se asociază cu relaxarea şi visul cu ochii deschişi. Starea teta este prezentă în hipnoanestezie, hipnoanalgezie şi hipnoza pentru intervenţii chirurgicale.

Potenţialele electrice la nivelul creierului au oscilaţii foarte lente în diferite stadii ale hipnozei, datorită legăturilor dintre starea fiziologică a creierului şi procesele mintale inconştiente.

În transa profundă sunt alterate procesările limbajului, centrarea este mai degrabă pe cuvintele însăşi decât pe idei. Se revine la ceea ce psihanaliştii numesc gândire de proces primar, în termeni de imagini şi simboluri, mai degrabă decât cuvinte, cu o disponibilitate mai mare a afectului.

Pe de altă parte, forţa electromagnetică recunoaşte doar patru dimensiuni, trei spaţiale şi una temporală, iar creierul uman, care funcţionează la nivel fiziologic pe baza impulsurilor electrice descărcate de neuroni, recunoaşte la rândul său patru dimensiuni. Un efect al transei hipnotice însă este acela al “dilatării” sau “comprimării” timpului- în termeni de timp real, psihologic şi hipnotic-, alături de acela al posibilităţii de accesare mai facilă a dimensiunilor spaţiale, interne sau externe, prin vizualizare. De altfel, hipnoza în sine face apel la funcţiile emisferei cerebrale drepte, ca şi alte tehnici psihoterapeutice, cum sunt metaforele terapeutice, tehnicile psihodramatice, imageria ghidată, etc. O serie de cercetări arată că psihoterapia care face apel la ambele emisfere cerebrale este mai eficace şi are durată mai scurtă decât acele forme de psihoterapie în care se lucrează preponderent cu emisfera cerebrală stângă. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru durata mare necesară tratamentului în psihanaliză, care acţionează preponderent la nivelul emisferei cerebrale stângi.

Cu 200 de ani în urmă Descartes sugera că mintea şi corpul sunt complet separate şi influenţa lui Descartes se face încă simţită în medicină şi în zilele noastre. Acceptarea limitelor cvadridmensionale ale fizicii clasice (trei dimensiuni spaţiale, plus timpul), fac imposibil de realizat lucruri ce pot fi achiziţionate prin intermediul hipnozei, pentru că vederea asupra lumii, sistemul de credinţe, împiedică experienţa. Suntem fiinţe multidimensionale (Laura Di Giorgio).

Imageria se bazează pe integrarea imaginilor vizuale de tip simbolic cu cele de tip non-simbolic. Simbolul crează înţelesul experienţei. Imaginile sunt produsul imaginaţiei (Assagioli, 1965).

Schorr în 1974 susţinea că imageria este prezentă în toate formele de psihoterapie, de la cea comportamentală la hipnoterapie.

În 2004 Patterson şi colab. au utilizat hipnoza în combinaţie cu o lume virtuală bidimensională generată pe computer, ca metodă de control a durerii şi anxietăţii la un pacient cu arsuri severe. Durerea şi anxietatea au scăzut cu 40% după intervenţii strict “audio” şi cu 100% după intervenţii “tridimensionale spaţiale”.

În hipnoză, în mod tipic structura intervenţiei este de tipul:

Inducerea transei—— aprofundarea transei——-intervenţia hipnoterapeutică propriu- zisă. Sunt recunoscute 2 tipuri de tehnici pentru inducerea transei: tehnicile tradiţionale şi tehnicile Ericksoniene.

În hipnoterapie în general se utilizează însă mai multe elemente decât cele prezente într-o anume formă de psihoterapie, în mod tradiţional:

-         imageria ghidată

-         întărirea eului, intervenţie bazată pe abordarea interacţionistă

-         managementul durerii, care integrează elemente de psihosomatică

-         metafore hipnoanalitice, fundamentate pe baza conceptelor împrumutate din psihanaliză

-         dialogul cu clientul care seamănă cu interpretarea viselor

-         reframing în stare de transă, metodă iniţial descrisă în programarea neurolingvistică

-         metafore inspirate de teoria analizei tranzacţionale

-         metode de relaxare, preluate din tehnicile de meditaţie

-         combinaţie de elemente din terapia cognitivă şi Ericksoniană în terapia anxietăţii şi depresiei

-         elemente de psihoneuroimunologie, de exemplu în intervenţiile folosite pentru întărirea sistemului imunitar.

“Imaginea” psihoterapeutică astfel creată devine mai complexă, prin utilizarea simultană a funcţiilor ambelor emisfere cerebrale.

2. Imaginea unui alt univers

În 1961 astronomul Frank Drake a elaborat “ecuaţia” care urma să fie piatra de temelie a proiectului SETI, de căutare a civilizaţiilor extraterestre. Existenţa noastră pe această planetă pare să fie rezultatul accidental al unui număr de coincidenţe astronomice. În cele din urmă este posibil ca principalul beneficiu al proiectului SETI să fie nu acela de a găsi viaţă pe alte planete, ci de a ne ajuta să descoperim mai multe lucruri despre noi înşine.

Documentarul “Extratereştrii” al colectivului de la National Geographic descrie viaţa pe o planetă numită Aurelia, cu specii ciudate, de la prădători asemănători girafelor, până la ochiuri de apă ce se comportă ca plantele carnivore, un satelit lunar albastru şi un soare local de tipul pitică roşie. Pe această planetă imaginară nu există anotimpuri, zi sau noapte. Partea întunecată a planetei este acoperită de gheaţă, iar partea luminată este străbătută de râuri şi apa ce inundă câmpiile. Animalul de bază este o specie ce trăieşte în mâl şi creează o reţea de lagune ce formează fundamentul pădurilor de evantaie cu ac. Pe luna albastră cresc copaci pagodă cu înalţime de aproape 1 km datorită atmosferei dense si gravităţii joase, iar pe cer zboară balene la înălţimi imense.

Extratereştrii sunt un fenomen al culturii pop. Dar la ora actuală studiul ştiinţific al vieţii extraterestre este realizat de astrobiologie (xenobiologie).

Am putea însă să ne punem întrebarea: cum ar arăta lumea psihoterapiei într-o lume care conceptualizează mai mult de trei dimensiuni spaţiale şi una temporală? S-ar putea ca răspunsul să-l fi găsit deja în hipnoterapie.

3. Concluzii

Universul “tridimensional” spaţial în care trăim este rezultat al percepţiei fiziologice umane şi cadrului conceptual, şi nu un adevăr ştiinţific, la ora actuală astrofizica modernă recunoscând existenţa a 9 dimensiuni spaţiale şi una temporală a universului.

Unul din simbolurile preponderente în cultura şi civilizaţia umană este cifra trei, în diverse forme, ca urmare a tridimensionalităţii universului perceput, iar acest simbol este prezent la ora actuală inclusiv în psihoterapie.

Forţa electromagnetică recunoaşte doar trei dimensiuni spaţiale, şi din acest punct de vedere este interesant de speculat că creierul uman, care funcţionează pe baza impulsurilor electrice transmise între neuroni, adică a forţelor electromagnetismului, este capabil la rândul său să recunoască doar trei dimensiuni în spaţiu. În plus remarcăm că există patru tipuri de unde electrice cerebrale înregistrabile prin electroencefalogramă- o coincindenţă dacă ne gândim că trăim într-un univers cu trei dimensiuni spaţiale şi una temporală?

Modelele psihoterapeutice la rândul lor sunt “constrânse” de percepţia noastră tri/cvadridimensională asupra universului, ceea ce se reflectă în numărul de elemente şi concepte utilizate de către fiecare formă de psihoterapie în parte.

Hipnoterapia, prin tehnicile specifice şi integrarea mai multor metode terapeutice pare a fi cea una din cele mai cuprinzătoare formă de terapie la ora actuală, în sensul posibilităţii de accesare a unui număr crescut de dimensiuni.

Toate tipurile de psihoterapie se bazează, într-o formă sau alta, pe simbol, şi putem constata că în general sunt axate pe 3-4 principii, rar mai multe, datorită limitelor noastre conceptuale. Aceste limite conceptuale se leagă de capacitatea de a percepe un univers cu maxim trei dimesniuni spaţiale şi una temporală, chiar dacă la nivel abstract putem teoretiza despre cele 10 dimensiuni ale universului în care trăim. Probabil dacă am fi trăit într-un univers cu 7 dimensiuni spaţiale, pe care să le şi putem percepe fiziologic, atunci modelele terapeutice s-ar fi putut baza pe mai multe elemente fiecare în parte. Limitarea tri- sau cvadridimensională este cea care face necesară integrarea în psihoterapie, în sensul acceptării “adevărului” tuturor formelor de terapie, fiecare abordând alte “dimensiuni” ale universului nostru psihologic.

Bibliografie:

1.      ***Wikipedia, the free Encyclopedia, 2006, www.en.wikipedia.org/

2.      ***Windows to the universe, 2006, www.windows.ucas.edu/

3.      ***National Geographic Channel, 2005, June

4.      ***Gravitational Lensing and Genetci Lensing, www.ams.org/

5.      ***www.symbols.net

6.      Abbott, E.A. “Flatland: a romance of many dimensions”, 1884

7.      Ahadhalova, Razhnov & Kamenestku “Human hypnosis and super-slow electrical activity of the brain”, 1976, Journal of Neuropathology and Psychiatry, 76(5), p.704-9

8.      Bell, T. “Narrative, symbol and psychotherapy: emotion as exeperimented action and enhancement of a gesture”, 1991, Journal of Poetry Therapy, 4(4), p. 221-34

9.      Boyd, R.N. “Time as related to Moebius transform”, 2006, www.moebius.com/

10.  Bullinger, E.W. “Number in scripture: its supernatural design and spiritual significance”, 1999, www.philologos.org/

11.  Dafinoiu, I, Vargha J. L. “Psihoterapii scurte”, 2005, ed. Polirom, Bucuresti

12.  Dafinoiu, I., Vargha J.L. “Hipnoza clinica. Tehnici de inductie. Strategii terapeutice.”, 2003, ed. Polirom, Bucuresti

13.  Dell, Mary Lynn “Brain, symbol &experience: a psychiatric and theological dialogue”, 1993, Lygon, 28, p. 217

14.  DiGiorgio, Laura “Hypnosis for the 21^st century: two worldwievs”, 2004, Hypnogenesis, on-line magazine

15.  Dundes, A. “The number three in American culture”, The book of threes, www.threes.com/

16.  Furniss, Maureen “Animatig the 4^th dimension”, 2006, Animation Journal, 13

17.  Granquist, Susan “Introduction to the runes”, 2006, www.valkyrie.eskimo.net

18.  Grolean, R. “Imagining other dimensions”, 2006, The elegant universe language

19.  Gudat, U. “A therapist’s understading of bioenergetics”,1997, research project, Munich, Germany

20.  Hammond, D.C. “Virtual reality hypnosis: a case report”, 2006, American Journal of Clinical Hypnosis, 52(1), p. 27-8

21.  Hart, G. “hart’s law, the magical number three, plus or minus zero”, 2002, Usability & user Experience, 8(4)

22.  Henereson, Ch.E. “Hypnosis and the mind: a psychodinamic theory of hypnosis and the subconscious mind”, 2006, site: Hipnotica. Self Hypnosis

23.  Jako, Erikkle “From signs to symbols, from symbols to words”, 2004, Voices- a world Forum for music therapy, 4(2)

24.  Lewis, L. “Symbolization in psychotherapy with patients who are disabled”, 1994, American Journal of Psychotherapy, 48(2), p. 231-9

25.  May, R. “Values, myths and symbols”, 1975, American Journal of Psychiatry, 132, p. 703-6

26.  McMahon, B. “Psychotherapy, myth and meaning”, 2003, The South Trent Training e- Journal, no.1

27.  Price, R. “Symbols and psychotherapy- the example of Yaruba sacrificial ritual”, 1975, The Journal of American Academy of Psychonalysis, 3, p.321-38

28.  Rowan, J. “The three bodies in psychotherapy”, 2000, European Journal of Psychotherapy and Counselling, 3(2), p. 193-207

29.  Sapp, M. “Implications of Barber’s three dimensional theory of hypnosis”, 2002, International Journal of Sleep, Dream and Hypnosis, 4(2), p. 70-6

30.  Saviour, E. “Existence of higher dimensional space & perception of time”, 2006, RM Cibernetics

31.  Scewe, P., Stein, B. “Why do we reside in a three- dimensional universe?”, 2005, the AIP Bulletin of Physics News, 745(1)

32.  Schilling, G. “The chance of finding aliens: reevaluating the Drake equation”, 1998, Sky&Telescope

33.  Sunden, G. “How hypnosis is clinically utilized to address the spectrum of cancer’s physical and psychological dimensions”, www.triroc.com/

34.  Woodruff, Alexandra “Is the universe only pretending to have three dimensions?”, 2005, Daily Californian

3 Responses to “Hipnoterapia in universul spatio-temporal accesibil fiintei umane”