(material preluat de pe www.psihoterapia.eu)
Schizofrenia a fost catalogată de Freud drept psihonevroză narcisistă: ego-ul este copleşit de cerinţele conflictuale ale id-ului şi supraeului, astfel că eul nu mai poate funcţiona adecvat. Se pierd graniţele eului, testarea realităţii este defectuoasă şi predomină gândirea de proces primar. Astfel psihoza este conceptualizată ca vis în starea de veghe, respectiv o stare de regresie severă la narcisismul lipsit de obiect în care pacientul schizofren nu este capabil de transfer cu analistul.
Conform cu Jung însă, în schizofrenie ego-ul se fragmentează într-un număr mare de „subiecţi”, fiecare cu trăirile sale, astfel că pacientul schizofren este inundat de imageria inconştientului colectiv.
Teoria Melaniei Klein a dezvoltării copilului
Poziţia paranoid – schizoidă oferă un alt punct de vedere asupra psihodinamicii psihozelor. Poziţia paranoid – schizoidă este caracteristică primelor luni de viaţă, în care eul se apără împotriva anxietăţilor psihotice şi gestionează instincte intense şi conflictuale prin fragmentare, identificare proiectivă şi idealizare. Mecanismele de apărare paranoice şi schizoide sunt evidente în schizofrenie – care este asociată regresiei la stadiul de funcţionare paranoid-schizoid. Conform cu Segal (1979), în psihoterapia schizofreniei este importanta înţelegerea relaţiilor obiectuale timpurii.
Alte teorii psihodinamice asupra schizofreniei
Winnicott (1988) consideră psihoza ca fiind o stare de deficienţă produsă de eşecul mediului şi lipsa de siguranţă. Mediul se referă, în viziunea sa, la relaţia timpurie mamă – copil iar siguranţa la „o mamă suficient de bună”. Ca urmare a incapacităţii mamei de a satisface nevoile copilului apare pierderea integrării. În toate cazurile psihoza presupune regresia la un stadiu timpuriu de dezvoltare, acela în care a apărut eşecul. Astfel psihoza este o întoarcere inconştientă la un punct la care ar fi putut urma o dezvoltare psihologică normală.
Conform cu Balint (1968), chiar şi cel mai regresat schizofren este capabil să răspundă la mediu şi ca atare este potenţial accesibil analizei.
Rosenfeld (1965, 1987) susţine că în schizofrenie eul este slăbit prin utilizarea mecanismelor de apărare schizoide şi că preponderenţa impulsurilor persecutorii în primii ani de viaţă duce la dezvoltarea unui superego foarte primitiv.
În 1974 Sullivan susţinea că schizofrenia poate fi înţeleasă numai în context interpersonal. Abordarea sa terapeutică se baza pe tratamentul pacientului ca persoană între persoane, ajutând pacientul să povestească şi să îşi „adune” povestea şi ocupându-se de dezvoltarea personalităţii pacientului. Schizofrenia a fost descrisă de Sullivan ca încercare (prin regresie la procese de gândire mai vechi) de a reintegra cu succes toate acele experienţe care au rămas neprocesate.
Fromm – Reichmann (1978) sublinia singurătatea pacientului schizofren, precum şi izolarea şi dorinţa sa de a se angaja în relaţii interpersonale dacă condiţiile sunt adecvate.
Searles (1965) se centra pe nevoia pacientului schizofren de a proiecta distructivitatea şi nebunia asupra terapeutului şi pe nevoia sa de a folosi agresivitatea pentru a distruge fizic terapeutul.
Mai recent, Freman si Iorke atribuiau schizofrenia unei deficienţe specifice sau stări deficitare (teoria specificităţii, London, 1973), psihoza fiind explicată similar nevrozei, în termeni de instinct şi conflict.
Un punct de vedere diferit
În contrast cu părerea psihanalitică tradiţională conform căreia schizofrenia ar avea la bază relaţia disfuncţională mamă – copil, Alanen (1994) susţine că vulnerabilitatea la schizofrenie depinde de psihopatologia familială. În familiile pacienţilor schizofreni operează adesea mecanisme de apărare primitive, în mod special identificarea proiectivă. Birner (1992) discută despre distorsiunea realităţii la pacientul psihotic şi o leagă de conceptul de trădare, susţinând că toţi pacienţii psihotici au trecut prin experienţa trădării. Pacientul psihotic a fost trădat, astfel că nu se mai poate încrede în nimeni. Încrederea între terapeut şi pacient trebuie construită pe baze reale si este necesară confruntarea cu mecanismele eului care caută să distorsioneze realitatea. Gioracchini (1993) spune că realitatea internă construită de schizofren acţionează ca barieră faţă de empatie şi ca ameninţare la adresa analistului.
Pe de altă parte, Stein (1993) şi Volkean (1994) arată că se poate lucra cu transferul psihotic pentru a facilita deplasarea spre integrarea personalităţii si o funcţionare mai matură a eului.
Steiner (1989) spunea că scopul terapiei este acela de a ajuta pacientul să recaştige părţi pierdute de sine. Schultz (1983) subliniază importanţa ascultării pacientului pentru a ajunge la un acord privitor la scopurile terapiei, precum şi a necesităţii de introducere a intervenţiilor educaţionale în stabilirea relaţiei terapeutice.
