Archive for June, 2010
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Un cal si un câine au legat o prietenie pe cinste. De aceea cautau diverse cai de a-si arata unul altuia pretuirea. Câinele îi aducea calului cele mai bune oase pe care le afla, câta vreme calul îi lasa câinelui portia sa de fân.
Asa de mult tineau unul la altul încât au murit amândoi de foame.
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Atacurile de panică şi agorafobia afectează între 1-4% din populaţia generală, fiind mai frecvent întâlnite la femei (80%) (Ladouceur şi colab.,1993).
Deşi în general se admite faptul că atacurile de panică preced şi generează agorafobia, un studiu epidemiologic recent sugerează că în populaţia generală 2/3 dintre agorafobii debutează progresiv şi fără atacuri de panică.
Un model pentru atacul de panica si agorafobie
Barlow (1988) a propus un model care se aplică la atacurile de panică şi agorafobiei. Este vorba în primul rând despre o vulnerabilitate biologică, care este activată de evenimentele de viaţă „stresante”: separarea, schimbarea statutului civil, doliul, contactul neaşteptat cu moartea. Va urma o reacţie de stres difuz care va declanşa un prim atac de de panică „spontan”.
Pacientul va avea impresia că va muri sau va înebuni. El va evita din ce în ce mai mult situaţiile care-i favorizează declanşarea unor crize de acelaşi tip, fără a avea posibilitatea de a fi securizat. Acest sentiment de nepuţinţă faţă de revenirea atacurilor de panică va duce la dezvoltarea de către pacient a unei reţele relaţionale de susţinere patologică, precum şi a unor strategii inadecvate de adaptare personală.
Deşi aproximativ 30% dintre subiecţii selecţionaţi din populaţia generală prezintă atacuri de panică, doar 4% dezvoltă tulburări panice sau agrofobie cronică.
Interpretarea catastrofică întreţinută de către subiect va fi la originea crizelor de panică iniţiale, care vor genera atacuri de panică, urmate de agorafobie. Tulburarea de panică, potrivit DSM-IV, constă în crize acute de anxietate în care se amestecă simptome vegetative, senzoriale şi cognitive. Tulburarea de panică poate fi cu sau fără agorafobie, de intensitate mică, medie sau severă.
Diagnosticul atacului de panica
Pentru a pune diagnosticul de tulburare de panică, pacientul trebuie să fi prezentat într-un moment al vieţii sale 4 crize de anxietate în 4 săptămâni. De asemenea, cel puţin una dintre aceste crize de anxietate a fost urmată de frica de a nu se mai repeta o altă criză.
Cel puţin 4 dintre următoarele 13 simptome au fost prezente în timpul a cel puţin uneia dintre crize:
1.Senzaţia de sufocare sau de tăiere a respiraţiei;
2.Vertij, sau lipotimie;
3.Palpitaţii, tahicardie;
4.Tremurături sau secuse;
5.Transpiraţii;
6.Sufocare;
7.Greţuri, dureri abdominale;
8.Depersonalizare, derealizare;
9.Parestezii;
10.Senzaţia de rece sau de cald;
11.Dureri sau jenă toracică;
12.Frică de moarte;
13.Teamă de a nu deveni nebun sau de a-şi pierde controlul de sine.
Durata crizei nu depăşeşte 2 ore.
Agorafobia se defineşte ca fiind frica de a se găsi în locuri sau situaţii în care este dificil şi stânjenitor de a scăpa şi în care nici un ajutor nu este disponibil în caz de atac de panică.
Complicatiile atacului de panica
Atacurile de panică se complică frecvent cu depresia, suicidul, alcoolismul, dependenţa farmacologică, bolile coronariene, complicaţii sociale şi familiale (pierderea locului de muncă, divorţ, conflicte conjugale). Ele antrenează în timp o degradare importantă a calităţii şi a speranţei de viaţă. În vederea iniţierii unei psihoterapii eficiente, se va face o analiză funcţională a simptomatologiei, pe baza unei liste care va preciza: unde, când, cu ce frecvenţă, cu ce intensitate, în prezenţa cărui factor se declanşează răspunsul anxios.
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Ce este tulburarea de personalitate borderline?
Tulburarea de personalitate borderline este descrisă ca tulburare prelungită a funcţionării personalităţii la o persoană cu vârsta peste 18 ani, tulburare caracterizată de modificări ale dispoziţiei. Tulburarea implică în mod tipic nivele neobişnuite de instabilitate despoziţională, gândire „în alb şi negru” sau gândire de tip extrem (ca mecanism de apărare); relaţii interpersonale, imagine de sine, identitate şi comportament haotice şi instabile, precum şi o tulburare a sensului sinelui. În cazuri extreme tulburarea la nivel de sens al sinelui poate conduce la perioade de disociere. Aceste tulburări pot avea un impact negativ de durată asupra multor aspecte ale vieţii psihosociale. Acestea includ dificultăţi în menţinerea relaţiilor la serviciu, acasă şi la nivel social. De multe ori apare ideaţia suicidară, încercări de suicid, mai ales în lipsa ingrijirii adecvate.
La ora actuală se discută posibilitatea de redenumire a acestei tulburări.
Criterii diagnostice pentru tulburarea de personalitate borderline
Conform cu DSM – IV – TR există 9 criterii diagnostice pentru tulburarea de personalitate bordeline. Pentru diagnostic este necesar să fie întrunite cel puţin 5 din aceste criterii:
eforturi susţinute pentru a evita abandonul real sau imaginar
relaţii interpersonale interne şi instabile
imagine de sine persistent instabilă
impulsivitate în cel puţin 2 domenii care sunt potenţial auto-dăunătoare (ex. sex, abuz de substanţe, etc)
comportament suicidar, gesturi suicidare sau ameninţare de suicid; auto-mutilare
instabilitate afectivă datorită unei reactivităţi dispoziţionale marcate
sentimentul de gol interior
furie inadecvată şi intensă
simptome disociative legate de stres
Caracteristici in tulburarea de personalitate borderline
Una din trăsăturile de bază ale tulburării de personalitate borderline este instabilitatea afectivă ca reactivitate la stimulii din mediu. Spre deosebire de tulburarea bipolară în care persoana trece de la emoţii pozitive la emoţii negative, în tulburarea de personalitate borderline trecerile sunt între diferite emoţii negative. Instabilitatea afectivă din tulburarea de personalitate borderline este de asemenea unică prin faptul că apare ca răspuns la stimuli din mediu: conflicte interpersonale, rejecţie percepută.
O altă caracteristică centrală a tulburării de personalitate de tip borderline este impulsivitatea: persoana se angajează în comportamente potenţial auto-dăunătoare-abuz de substanţe, promiscuitate, cheltuieli excesive, mâncat compulsiv, jocuri de noroc, condusul maşinii cu viteză mare, activităţi criminale. Conform unor teorii, persoanele care au o tulburare de personalitate de tip borderline se angajează în aceste comportamente ca modalitate de coping cu modificările afective majore pe care le experienţiază (Lineham, 1993). De exemplu persoana poate să îşi administreze droguri sau să joace jocuri de noroc ca modalitate de distragere de la emoţiile intense. Alţi cercetători susţin că aceste comportamente reprezintă pur şi simplu o lipsă de inhibiţie şi de control al impulsurilor şi că instabilitatea afectivă este rezultatul mediului haotic creat de o asemenea impulsivitate (Links, Heslagrave şi Van Reekum, 1999).
O a treia caracteristică importantă în tulburarea de personalitate borderline este afectarea identităţii, aceste persoane având un concept de sine instabil sau slab definit. Adesea îşi schimbă dramatic cariera, idealurile personale, opţiuniile, atitudinile, stilul de viaţă sau ideile privitoare la orientarea sexuală. În unele cazuri îşi bazează identitatea pe ideea că sunt răi sau lipsiţi de valoare. Conform unor autori aceste tulburări de identitate apar din faptul că persoana nu poate integra aspectele pozitive şi negative ale sinelui (Wilkinson – Ryan şi Western, 2000). Adesea lipsa unei imagini integrate despre sine duce la sentimente intense de gol interior, descrise ca senzaţie fizică în abdomen sau în piept, senzaţia unei găuri în el însuşi, şi este o caracteristică distinctivă a acestei tulburări (Gunderson, 2001).
Ca urmare a acestor simptome persoanele cu tulburare de personalitate borderline au dificultăţi serioase în ce priveşte relaţiile interpersonale, care sunt adesea intense şi instabile. Frecvent oscilează între idealizarea şi devalorizarea prietenilor, familiei şi partenerilor romantici, relaţiile noi ajung repede la un nivel înalt de intimitate şi intensitate, adesea urmate de sentimentul că cealaltă persoană nu este la fel de implicată, disponibilă sau ataşată.
În plus faţă de schimbările emoţionale frecvente, o emoţie uzuală la persoanele cu tulburare de personalitate borderline este furia intensă şi inadecvată, având mari dificultăţi în a-şi controla furia sau a o exprima într-un mod productiv. Furia poate lua forma agresivităţii verbale sau fizice, fiind declanşată de conflicte interpersonale sau ameninţarea de abandon şi fiind urmate de sentimente de ruşine sau vină. O altă trăsătură caracteristică a tulburării de personalitate de tip bordeline este teama constantă de abandon. Persoana îşi face griji permanente că persoanele semnificative din viaţa sa ar putea pleca, ar putea-o neglija sau rejecta în vreun fel. Este un tip de anxietate, supărare, apărută de obicei ca răspuns la separarea fizică de persoana iubită (Gunderson, 2001). Chiar şi evenimente minore, cum este întârzierea unui prieten la o întâlnire, sau o deplasare în interes de serviciu a unui partener romantic, pot declanşa aceste temeri. Astfel că persoana cu tulburare de personalitate borderline face tot posibilul pentru a evita abandonul şi la semnele percepute de posibil abandon reacţionează cu comportamente impulsive sau ameninţarea de suicid sau auto-mutilare.
Comportamentul suicidar sau de auto-mutilare este o trăsătură importantă şi distinctivă a tulburării de personalitate borderline. Încercările de suicid sunt destul de frecvente, ca şi auto-mutilările de tipul tăierii sau arderii pielii, înghiţirii de obiecte, etc. Se crede că comportamentul suicidar este o modalitate de exprimare a durerii. Unii cercetători susţin că este o modalitate de manipulare a persoanelor din jur pentru a evita abandonul. După alţi autori auto-mutilarea ar fi o încercare de a se distrage de la emoţiile negative puternice (Lineham, 1993). Aproximativ 10% din persoanele cu tulburare de personalitate borderline se sinucid.
În momente de stres persoanele cu tulburare de personalitate borderline pot prezenta simptome tranzitorii disociative sau paranoide. Acestea includ senzaţii corporale anormale, sentimentul că a ieşit din propriul corp, experienţe vizuale sau auditive neobişnuite, ideaţie paranoidă, vorbire ciudată şi tulburare a gândirii.
Comorbiditatea in tulburarea de personalitate de tip borderline
Tulburarea de personalitate borderline este adesea comorbidă cu tulburări de pe axa I, mai ales tulburarea bipolară, abuz de substanţe, tulburări de comportament alimentar (în special bulimie), tulburarea hiperactivă cu deficit de atenţie şi tulburări anxioase (mai ales sindromul de stres postraumatic).
Comorbiditatea este important de recunoscut, deoarece un diagnostic comorbid pe axa I în cazul tulburării de personalitate borderline este un indicator al prognosticului prost, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung (Skodol, Gunderson, Phohl şi colab., 2002). Conform cu Gunderson (2001), 15% din cei cu depresie majoră, 10% din cazurile de distimie, 15% din cei cu tulburare bipolară, 20% din persoanele cu tulburări de comportament alimentar şi 10% din dependenţii de droguri întrunesc şi criteriile diagnostice pentru tulburarea de personalitate tip borderline.
Frecventa tulburarii de personalitate borderline
Tulburarea de personalitate de tip borderline este destul de rar un diagnostic de sine-stătător şi de ce le mai multe ori sunt întrunite criteriile pentru una sau mai multe tulburări de pe axa I. Tulburarea de personalitate borderline este cea mai frecventă tulburare de pe axa II întâlnită în clinică, apărând în aproximativ 10% din cazurile tratate în afara spitalului.
În populaţia generală tulburarea de personalitate borderline apare la 1-2%, fiind mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Simptomele tulburării de personalitate borderline apar în perioada de adult tânăr; diagnosticul la copii este controversat – mulţi copii pot prezenta comportament de tip borderline fără ca în perioada de adult să mai întrunească criteriile diagnostice.
Concordanţa tulburării de personalitate borderline la gemenii monozigoţi este de 35%, iar la dizigoţi de 7%. Se pare că ar exista un fenotip de tulburări de personalitate borderline, dar dezvoltarea tulburării este influenţată de multiple trăsături de personalitate genetice.
Cauzele tulburarii de personalitate borderline
Există o asociere puternică între tulburarea de personalitate borderline şi ataşamentul nesigur, mai ales cel de tip nerezolvat, preocupat şi anxios. (Aqrawal, Gunderson, Holmes, Lyons-Ruth, 2004). Aceste stiluri de ataşament reflectă dorinţa de apropiere şi inutilitate, dar cu teamă de dependenţă sau rejecţie. Ataşamentul se pare că joacă un rol important în geneza tulburării de personalitate borderline.
Un mare număr de studii arată că există o legătură strânsă între traumele din copilărie (de ex. abuz fizic sau sexual) şi tulburarea de personalitate de tip borderline.
La baza tulburării de personalitate borderline se află trăsături importante de personalitate: impulsivitate şi dereglarea emoţională (Trull, 2000); combinaţia dintre cele două caracterizând această tulburare.
Tulburările de personalitate sunt definite ca fiind stabile şi de lungă durată (APA, 2000), dar stabilitatea tulburării de personalitate borderline poate depinde de stadiul de viaţă studiat. Pe măsura înaintării în viaţă simptomatologia pare să diminueze, deşi simptomele afective par a fi cele de durată cea mai mare.
Evolutia tulburarii de personalitate de tip borderline
Evoluţia este în general cu afectare semnificativă ocupaţională şi socială. Una din principalele complicaţii este suicidul (10%), iar o alta este auto-mutilarea (70%).
Prognosticul tulburării de personalitate borderline este relativ bun, cu remisie de la 10-15 ani după diagnosticare într-un număr mare de cazuri. Factorii asociaţi cu un prognostic prost sunt abuzul sexual în copilărie, debutul la o vârstă foarte inaintata, agresivitatea în relaţii, gândirea magică, abuzul de substanţe, trăsăturile antisociale şi paranoide (Skodol, Siever şi colab., 2002).
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Ce sunt tulburarile disociative ale miscarii si senzatiei?
În aceste tulburări există o pierdere sau modificare a mişcărilor şi senzaţiilor – de obicei cutanate. Pacientul pare că are o tulburare somatică, dar examenul clinic nu relevă nici o explicaţie a simptomalogiei. De obicei incapacitatea fizică ajută pacientul să scape de un conflict neplăcut sau să exprime indirect o dependenţă sau un sentiment. Deşi problemele şi conflictele pot fi evidente pentru alţii, de obicei pacientul neagă prezenţa lor.
Tulburările de mişcare şi senzaţie adesea nu respectă realitatea anatomo-fiziologică, reprezentand conceptul pacientului despre tulburarea somatică.
Gradul de incapacitate este variabil şi depinde de persoanele prezente şi de starea emoţională a pacientului. La unii pacienţi dezvoltarea simptomelor în strânsă legătură cu stresul psihologic este clar observabilă în timp ce la alţi pacienţi această legătură nu este atât de clară.
În multe situaţii există anormalităţi premorbide ale relaţiilor personale şi personalităţii, iar o serie de prieteni şi/sau rude apropiate se poate să fi suferit de boli somatice au simptome asemănătoare cu ale pacientului.
Cel mai frecvent apare la adulţii tineri.
Diagnosticul tulburarilor disociative ale miscarii si senzatiei
Diagnosticul pozitiv se bazează pe:
observaţia unei tulburări somatice;
buna cunoaştere a poziţiei psihologice şi sociale precum şi a relaţiilor personale ale pacientului astfel încât motivele tulburării să fie aparente.
Dacă există îndoieli în ce priveşte posibilitatea existenţei unei afecţiuni somatice sau dacă motivele apariţiei tulburării nu pot fi înţelese pe deplin atunci diagnosticul trebuie să rămână probabil sau provizoriu. Posibilitatea tulburărilor somatice sau psihiatrice grave trebuie avută în vedere.
Diagnosticul diferenţial se face cu:
tulburările neurologice progresive
scleroza multiplă
lupusul eritematos sitemic
neurastenia
simptomele disociative izolate din schizofrenie sau depresia severă
simularea conştientă a pierderii mişcării şi senzaţiei
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.
-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.
Workshop de psihosexologie si psihoterapie
26-27 iunie 2010, Pitesti
Imaginea corporala, stima de sine si compatibilitatea partenerilor
Ce vom aborda? imaginea corporala si imaginea de sine, atractivitatea fizica si capitalul erotic, imaginea corporala la barbati si femei, imaginea corporala si sexualitatea, stima de sine, stima de sine implicita, reprezentari interne ale imaginii corporale, compatibilitatea sexuala, certurile in cuplu si stabilitatea cuplului, narcisismul in relatia cu partenerul, adaptarea in cuplu, comunicarea si asertivitatea, raspunsul sexual uman.
Organizator – Cabinet individual de psihologie Georgeta Marinescu
Informatii suplimentare si inscrieri:
psih. Georgeta Marinescu, tel. 0733.572.645, email: georgeta.marinescu@yahoo.com
Numarul maxim de participanti – 20
Orar sambata– 10 -20
duminica– 10- 15
Conducator de workshop dr. Oana Maria Popescu
Dr. Oana Maria Popescu este medic, psihoterapeut – cu specializari si cursuri in hipnoza clinica, tehnici de relaxare si terapie ericksoniana, psihosexologie, analiza tranzactionala, psihoterapie integrativa, psihanaliza, gestalt terapie, inteligenta emotionala, rezistenta la schimbare, comunicare – terapie – relatie, psihosomatica si psihoneuroimunologie, hipnoanaliza tranzactionala, hipnoza si stress, hipnoterapia copilului, hipnoterapia durerii, hipnoterapie cognitiv-comportamentala, psihoterapie cognitiv-comportamentala. Membru in colegiul Psihologilor din Romania, Federatia Romana de Psihoterapie, reprezentant zonal Banat – Asociatia Romana de Hipnoza Clinica, Relaxare si Terapie Ericksoniana. Formator acreditat CNFPA. Formator si supervizor in formare in hipnoza clinica, tehnici de relaxare si psihoterapie Ericksoniana.
material preluat de pe Training Cafe
Training-ul este o strategie de imbunatatire a performantei profesionale. In general training-ul este descris ca un proces sistematic de dobindire de noi cunostinte, abilitati si atitudini necesare indeplinirii mai eficace a atributiilor unui anumit post, prezent sau viitor.
Training-ul este practic oportunitatea de a invata care este oferita persoanei. Ceea ce este important in final este schimbarea orientarii dinspre proces (training) catre rezultat (dezvoltare). La modul practic training-ul ajuta un angajat sa fie mai eficient pe post.
Beneficiile training-ului sunt:
cresterea eficientei
cresterea satisfactiei clientilor
cresterea satisfactiei si moralului angajatilor
atingerea obiectivelor companiei
Training-ul este eficace, respectiv produce rezultate, atunci cand raspunde in egala masura nevoilor organizatiei si ale angajatului.
Activitatea de training este o investitie, nu un cost. Costurile sunt ceea ce pierdem cu lipsa de pregatire a angajatilor, nu ceea ce cheltuim pentru pregatirea lor.
La ora actuala companiile functioneaza intr-un mediu atat de complex incit se confrunta zilnic cu o multime de provocari. Din acest motiv trebuie ca angajatii sa aiba un nivel inalt al performantei. Training-ul este cea mai directa cale de a creste performanta. Training-ul este procesul prin care persoana isi dezvolta cunostintele, abilitatile si atitudinile, setul de cunostinte, abilitati si atitudini, fiind cel care controleaza performanta persoanei.
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Teoriile biologice asupra depresiei
Teoriile biologice asupra depresiei se centrează pe predispoziţia genetică, neurochimie, sistemul neuroendocrin şi modificările cerebrale structurale.
Depresia unipolară are agregare familială la rudele de gradul I fără a fi clar dacă agregarea familială se datorează factorilor genetici sau familiali. Depresia se asociază cu genul (feminin), pierderea timpurie a părinţilor, separarea/divorţul părinţilor, traumele şi abuzul, factorii de personalitate, starea economică proastă şi evenimentele stresante din viaţă. Deşi anumite evenimente de viaţă pot declanşa episodul iniţial de depresie nu se cunoaşte dacă acestea au impact similar asupra declanşării episoadelor depresive ulterioare.
Conform cu Post (1992) sensibilizarea le stresori şi episoadele depresive devin codate la nivel de expresie genetică.
Au fost propuse mai multe ipoteze ale depesiei:
1.deficienţa de norepinefrină şi serotonină în anumite zone cerebrale
2.anomalităţi de funcţionare a sistemului neuroendocrin care reglează secreţia hormonală.
3.modificări celebrale structurale
Hipotiroidismul şi hipercortizolismul pot duce la depresie. Creşterea secreţiei de cortizol este de obicei prezentă la pacienţii depresivi, ca urmare a secreţiei crescute de hormon eliberator de tirotropină din hipotalamus.
Se pare că există subtipuri de depresie din punct de vedere biologic şi biochimic.
În depresie apar modificări structurale cerebrale în hipocampus, amigdală, nucleul caudat, putamen şi cortexul frontal în cazul depresiei cu debut timpuriu, în timp ce în depresia cu debut tardiv sunt afectate structurile cerebrale implicate în reglarea emoţiilor.
Teoriile psihologice asupra depresiei
Teoria socială spune că relaţiile sociale, continuitatea interpersonală şi sarcinile de muncă devin conţinute în ritmurile biologice. Ritmurile biologice care menţin homeostazia sunt afectate de modifacarea ritmurilor sociale, ca de exemplu în pierderea unei relaţii. Astfel apar modificări neurologice şi oscilaţii ale ritmurilor circadiene.
Teoriile psihodinamice subliniază procesele mentale inconştiente şi conflictul psihic între dorinţe şi sentimente:
pierdera reală sau simbolică a unui obiect iubit
conflict psihic între dragoste şi ură
conflict psihic între furie şi vină
stimă de sine scăzută
conflict inconştient între idealuri şi percepţia de sine
eforturi lipsite de succes în a se descurca cu emoţii neplăcute
pierderea prematură şi nesubstituivă a legăturii de ataşament mamă-copil
Conform cu Beck depresia este asociată cu două stiluri de personalitate:
sociotropia: persoane dependente de ceilalţi, doritoare de a le face altora plăcere, care evită dezaprobarea şi separarea
autonomia: persoane orientate spre scop, critice cu sine, doresc solitudine, caută libertatea.
De asemenea personalităţile introiective (nivele ridicate de auto-critică) şi anaclitice (nivele crescute de dependenţă de alţii) sunt asociate cu vulnerabilitatea la depresie. Perfecţionismul se corelează cu depresia.
Neajutorarea şi lipsa de speranţă învăţate.
Seligman (1975) propune modelul neajutorării învăţate pentru depresie. Expunerea repetată la evenimente necontrolabile duce la deficite motivaţionale, afective şi cognitive. Oamenii devin depresivi atunci când atribuie evenimentele de viaţă negative unor caracteristici interne stabile şi globale („Sunt prost”, „Nu fac nimic bine”, etc).
Apare de asemenea o lipsă de speranţă: expectanţa că nu vor exista rezultate dezirabile, ci doar indezirabile şi persoana are credinţa că nu are resursele disponibile pentru a schimba situaţia. Există o stimă de sine scăzută şi tendinţa de a crede că evenimentele de viaţă negative vor avea consecinţe negative severe.
Teoria comportamentală
Teoria comportamentala spune că depresia apare atunci când persoana nu mai primeşte întăriri pozitive din mediul său şi în paralel experienţiază „pedepse”. Lavinshhon sugerează că există trei motive generale pentru dezvoltarea unor asemenea tipare:
1.puţine elemente pozitive în mediul persoanei
2.lipsa de abilităţi sociale pentru a obţine rezultate pozitive sau pentru a gestiona consecinţele negative
3.persoana poate interpreta evenimentele într-un mod care minimalizează aspectele pozitive şi le accentuează pe cele negative.
Teoria interpersonală
Teoria interpersonala se centrează pe relaţiile apropiate ale persoanei şi rolul persoanei în aceste relaţii, depresia apărând din tulburări ale acestor roluri. Teoria îşi are rădăcinile în teoria ataşamentului a lui Bowlby. Relaţiile problematice din copilărie sunt internalizate ca modele negative ale sinelui şi ale sinelui în relaţie cu alţii. Copiii cu ataşament nesigur cred că trebuie să fie într-un anume fel sau să facă anumite lucruri pentru a căştiga aprobarea altora. Dacă nu reuşesc, apare depresia.
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Toleranţa la stress include un repertoriu de răspunsuri adecvate la situaţii stressante. Oamenii cu toleranţă bună la stress tind să facă faţă crizelor şi problemelor în loc să cedeze sentimentelor de neajutorare şi deznădejde.
Anxietatea care apare atunci când toleranţa la stress nu funcţionează în mod adecvat are un efect supărător asupra performanţelor generale pentru că duce la slăbirea puterii de concentrare, crează dificultăţi în luarea deciziilor şi duce la probleme de ordin somatic, cum sunt tulburările de somn.
Termenul de „stress” provine din fizică şi se referă direct la forţa mecanică care acţionează asupra unui corp.
În anii 1960 Hans Selye a identificat sindromul de adaptare generală, adică meta-stressante. Conform cu Selye oamenii trec prin trei etape: alarmă, rezistenţă şi epuizare, toate acestea fiind mai mult sau mai puţin automate sau înscrise în codul nostru genetic. Însă intervenţiile conştiente pentru adaptarea le stress în aceste trei etape poate modifica impactul lor.
Indicatori ai stressului pot fi tensiunea la nivelul gâtului, spatelui şi umerilor, durerile de cap, ameţelile, respiraţia greoaie, insomnia, lipsa poftei de mâncare, problemele cardiace, dureri şi insuficienţe fizice, depresia, anxietatea, comportamentul neliniştit sau dimpotrivă tendinţa de a privi în gol, de a sta tolănit ore întregi în faţa televizorului, etc.
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Orientarea persoanei spre aspectul comunicării non-verbale in relatiile interpersonale si cultivarea acestui tip de comunicare contribuie la activarea si stimularea activitatii sistemului limbic drept. După Gr. Jones, comunicarea umană este gestionată în proporţie de 60-80 % de canalul non-verbal şi doar 20-40 % de cel verbal.
Există trei tipuri de comunicare non-verbală:
paralimbajul (felul în care se spune ceva);
modul de utilizare al spaţiului pentru comunicare;
limbajul corpului (mimică, gestică).
Unele gesturi sunt înnăscute (parţial), comune întregii specii umane. Spre exemplu, încuvinţarea din cap (în sens aprobator), clătinarea capului (sugerând refuzul), zâmbetul (expresia fericirii), încruntarea (exprimând supărarea, neplăcerea, durerea).
Alte gesturi sunt dependente de apartenenţa culturală. Spre exemplu, un gest capătă semnificaţii diferite în funcţie de ţara respectivă: arătătorul şi degetul mare unite în formă de inel este în Japonia un simbol al banilor, în zona mediteraneană reprezintă senzualitate, iar în ţările vorbitoare de limbă engleză înseamnă OK (totul este în ordine).
Un alt criteriu de departajare a semnificaţiei gesturilor îl reprezintă sexul, anume femeile sunt mai intuitive, în primul rând datorită unei sensibilităţi native sporite, cât şi faptului că în timpul copilăriei ele îşi dezvoltă mai mult această sensibilitate. Ele sunt mai bune negociatoare, mai abile în a descifra mesajele curtenitoare ale bărbaţilor.
Şi vârsta este un criteriu de diferenţiere a semnificaţiei gesturilor. De exemplu, unul dintre semnele simptomatice pentru minciună – acoperirea gurii – prezintă forme diferite de manifestare: copilul îşi acoperă gura brusc cu ambele mâini, adolescentul îşi atinge uşor buzele, iar adultul îşi mângâie în trecere nasul sau duce mâna strânsă la gură simulând o tuse intempestivă.
Membrele corpului care „vorbesc”, deci care sunt implicate în gestionarea non-verbală, sunt: ochii, capul, mâinile, picioarele.
Ochii, consideraţi adevărate „ferestre ale sufletului”, au un rol foarte important în comunicarea non-verbală, atât datorită poziţiei lor centrale, cât şi faptului că, prin intermediul lor primim 87% din informaţiile despre mediu. Un indiciu semnificativ îl reprezintă modificarea pupilelor, care în caz de mânie se contractă, formând acei „ochi de şarpe”, iar în caz de bucurie, mai ales bucurie erotică, se pot dilata de 4 ori mai mult decât starea de constricţie. S-a mai observat că persoanele timide sau nervoase îşi privesc puţin interlocutorul. În unele ţări privirea directă este considerată insolentă. S-a descoperit că schimbul de priviri influenţează instituirea unei bune relaţii atunci când depăşeşte 2/3 din timpul petrecut împreună. De asemenea putem influenţa relaţia cu interlocutorul dacă-l privim într-un anume fel. Când vrem să cream o atmosferă severă, oficială, vom „agăţa” privirea noastră de fruntea interlocutorului. Coborând privirea între ochi şi buze, contururile se îndulcesc, atmosfera devine amicală, iar dacă privirea „călătoreşte” între ochi şi piept avem de a face cu o privire cu o încărcătură intimă (erotică).
Şi capul este un cod important al arsenalului non-verbal de comunicare. Într-o discuţie capul drept înseamnă neutralitate, capul aplecat într-o parte poate sugera interesul, iar poziţia capul plecat în faţă (în jos) sugerează o atitudine critică negativă.
Mâinile au de asemenea o expresie proprie. Gestul atât de uzual şi banal de strângerea mâinii poate însemna mai multe lucruri. Spre exemplu, o strângere brutală a mâinii denotă agresivitate; oferirea mâinii cu palma întinsă şi îndreptată în jos sugerează o atitudine dominatoare şi poate fi contracarată prin apucarea părţii de sus a mâinii „dominatorului”. O altă strângere de mână este cea „incoloră”, numită „peşte mort” care semnifică slăbiciunea de caracter, tonus scăzut, devitalizare (dacă nu este vorba de persoane care prin meseria lor îşi protejează mâinile – chirurgi, muzicieni, pictori). Mâinile adunate împreună în formă de coif sugerează siguranţă; dar şi poziţia „coifului” comportă diverese semnificaţii: dacă poziţia „coifului” este orientată în sus, este sugerată superioritatea, încrederea în sine; orientarea în jos sugerează persoane care ascultă. Ducerea mâinii la nas, gură, urechi (chiar şi trasul de guler) are conotaţii negative (de teamă sau sugerează minciuna). Întreaga mână care sprijină capul sugerează plictiseala culminând cu aşezarea completă a capului pe masă. Sprijinirea capului cu degetul cel mare denotă o atitudine critică.
Un studiu interesant făcut în America a arătat că, în timpul unei conferinţe sau ore de curs, persoanele care-şi ţin braţele încrucişate asimilează cu 38% mai puţină informaţie decât celelalte. De aceea se recomandă ca în unităţile de învăţământ să se introducă scaune cu braţe. Încrucişarea braţelor şi a picioarelor trădează nevoia unei bariere protectoare, persoana percepând mediul ca fiind ostil sau insecurizant. Mai ales strângerea membrelor superioare are conotaţii negative, putând trăda dispreţul sau indiferenţa.
Chiar dacă statura înaltă prezintă un avantaj în relaţiile cu ceilalţi, în relaţiile intime ea poate incomoda. E.T. Hall a elaborat o teorie interesantă privind distanţa interpersoanlă. Astfel, se apreciază că respectarea distanţei condiţionează calitatea relaţiilor interumane (pentru o relaţie intimă distanţa este apreciată la 15-45 cm; relaţia personală, distanţa de 46-122 cm; relaţia socială, distanţa de 122-360 cm; relaţia publică, peste 360 cm). Orice individ simte un anume disconfort dacă un intrus îi invadează zona intimă si de aici neplăcerea atât de mare încercată de călători în mijloacele de transport supra-aglomerate.