Archive for the ‘Metafore terapeutice’ Category
(material preluat de pe Psihoterapie si psihologie- sprijin, solutii, schimbare)
adaptare dupa maestrul Zen, Taisen Deshimaru
Acum două sute de ani, în Japonia, înainte de restauraţia Meiji, era un maestru de sabie pe nume Shoken, a cărui casă a fost invadată de un şobolan uriaş. În fiecare noapte, acel şobolan uriaş venea în casa lui Shoken şi îl ţinea treaz. Acesta trebuia să-şi facă somnul în timpul zilei. A cerut ajutor unui prieten care deţinea pisici, un fel de antrenor de pisici. Shoken i-a spus: „Împrumută-mi cea mai bună pisică pe care o ai”.
Antrenorul de pisici i-a împrumutat o pisică maidaneză, foarte rapidă şi adeptă a stilului „prindere de şobolani”, cu ghiare puternice şi muşchi proeminenţi. Dar când a venit să-l înfrunte pe şobolan în cameră, şobolanul a rămas neclintit iar pisica a trebuit să-şi întoarcă coada şi s-o tulească. Hotărât lucru, era un şobolan cu totul deosebit.
Apoi Shoken a împrumutat o a doua pisică, una roşcată cu un ki teribil şi cu o personalitate agresivă. Aceasta a doua pisică a acceptat înfruntarea aşa că s-a luptat cu şobolanul; însă şobolanul s-a impus în luptă iar pisica s-a retras degrabă. A fost procurată o a treia pisică şi a fost pusă să-şi măsoare puterile cu şobolanul – aceasta era colorată în negru şi alb – însă nici ea nu a putut face mai mult decât celelalte două.
Totuşi Shoken a împrumutat încă o pisică, o a patra; era neagră, bătrână, nu era proastă, dar nu atât de puternică precum cea maidaneză sau cea roşcată. Pisica a intrat în cameră. Şobolanul s-a holbat la ea un timp şi apoi a înaintat. Pisica neagră stătea culcată, cu sânge rece şi a rămas complet nemişcată. O uşoară îndoială l-a străfulgerat pe şobolan. S-a apropiat puţin şi încă puţin; era un pic neliniştit. Deodată pisica l-a prins de gât, l-a omorât şi l-a aruncat.
Pe urmă Shoken s-a dus la prietenul lui antrenor de pisici şi i-a spus: „De câte ori n-am urmărit acel şobolan cu sabia mea de lemn, dar în loc să-l lovesc eu pe el m-a zgâriat el pe mine. Cum de a reuşit pisica ta neagră?”
Prietenul i-a spus: „Ar trebui să adunăm pisicile şi să le întrebăm chiar pe ele. Tu eşti maestru de kendo, aşa că o să pui tu întrebările: sunt sigur că ele ştiu totul despre artele marţiale”.
Aşa că s-au adunat toate pisicile, prezidate fiind de pisica neagră, care era cea mai bătrână.
Pisica maidaneză a luat cuvântul şi a spus: „Sunt foarte puternică”.
„Atunci de ce nu ai învins?” a întrebat pisica neagră.
Pisica maidaneză a răspuns: „Sunt într-adevăr foarte puternică; ştiu sute de tehnici diferite de prindere a şobolanilor. Ghearele mele sunt foarte puternice, iar muşchii proeminenţi. Însă acel şobolan nu era unul obişnuit”.
Pisica neagră a spus: „Aşadar forţa şi tehnica ta nu sunt egale cu cele ale şobolanului. Oi fi având tu o mulţime de muşchi şi nenumărate waza, dar îndemânarea singură nu este de ajuns. În nici un caz!”
Atunci a vorbit pisica roşcată: „Sunt extraordinar de puternică, îmi exersez în mod constant ki-ul şi respiraţia prin zazen. Mănânc numai legume şi supă de orez, de aceea am atâta energie. Dar nici eu nu am fost în stare să înving acel şobolan. De ce oare?” Bătrâna pisică neagră a răspuns: „Activitatea şi energia sunt într-adevăr mari, însă şobolanul era mai presus de energia ta; eşti mai slabă decât acel şobolan mare. Dacă eşti prea ataşată de ki-ul tău, mândră de el, acesta se moleşeşte. Ki-ul tău este ca un talaz neaşteptat, nu poate dura şi tot ceea ce lasă în urmă este o pisică furioasă. Ki-ul tău poate fi comparat cu apa care curge de la robinet; însă acel al şobolanului este un gheizer uriaş. Chiar dacă ai un ki puternic, în realitate el este slab deoarece ai prea multă încredere în tine însăţi”. Apoi a venit la rând pisica alb-negru, care fusese de asemenea învinsă. Ea nu era atât de puternică, în schimb era inteligentă.
Ea a avut satori, terminase waza şi îşi petrecea timpul doar practicând zazen. Numai că ea nu era mushotoku (adică fără profit sau dorinţă de profit) aşa că şi ea a fost nevoită să fugă pentru a-şi salva viaţa.
Pisica neagră i-a spus: „Eşti extrem de inteligentă, şi de asemenea puternica. Dar nu ai putut să înfrângi şobolanul pentru că aveai un scop, aşa că intuiţia şobolanului a fost mai eficientă decât a ta. În clipa în care ai intrat în cameră, el a înţeles atitudinea ta şi starea minţii tale şi de aceea nu ai putut să-l învingi. Ai fost incapabilă să-ţi armonizezi forţa, tehnica şi conştiinţa activă: ele au rămas separate, în loc să se adune laolaltă, să fie una. În vreme ce eu, într-o singură clipă, am folosit toate cele trei facultăţi în mod conştient, natural şi automat şi aşa am fost capabilă să ucid şobolanul.
Dar cunosc o pisică, într-un sat nu prea îndepărtat, care este şi mai puternică decât mine. Este foarte, foarte bătrână şi are mustăţile complet gri. Am întâlnit-o o dată şi cu siguranţă nu are nimic puternic în aspectul ei! Doarme toată ziua. Nu mănâncă niciodată carne, nici măcar peşte, nimic altceva decât genmai (supă de orez), deşi câteodată mai trage şi câte o duşcă de sake (băutură alcoolică din orez). Şi nu aprins niciodată măcar un şobolan pentru că toţi se sperie de ea ca de moarte şi tremură ca frunzele în bătaia vântului. Şobolanii se ţin la asemenea distanţă, încât ea nu a avut niciodată ocazia să prindă măcar unul. Într-o zi, s-a dus într-o casă care era ticsită de şobolani. Aceştia au plecat numaidecât şi s-au dus în altă casă. Ea poate să-i vâneze şi în timpul somnului. Această pisică bătrână cu mustăţile gri este cu adevărat misterioasă şi impresionantă. Voi trebuie să deveniţi ca ea: dincolo de postură, dincolo de respiraţie, dincolo de conştiinţă”.
Pentru Shoken, maestrul de sabie, aceasta a fost o mare lecţie.
(material preluat de pe www.psihoterapia.eu)
In Japonia era un obicei, ca ori de cate ori intalneai un calugar Zen sa il opresti si sa il rogi sa iti caligrafieze cateva cuvinte pe care apoi le pastrai ca pe un talisman aducator de noroc si fericire, tie si familiei tale.
Intr-o zi calduroasa de vara, trecea un mare nobil dus de 4 slujitori intr-o lectica. Era tare grea lectica aceea, pentru ca nobilul nu traia de loc rau, desi daca l-ai fi intrebat pe el, ti-ar fi spus ca e tare stramtorat si necajit… Lectica trecu pe la amiaza pe langa un calugar Zen, care mergea linistit, privind in zare fara sa para deranjat de praful de pe drum sau de fierbintelala aerului. Slujitorii, in graba lor de a ajunge la destinatie, mai ca il lovira pe calugar, si astfel il cam leganara pe pasagerul “sus-pus”. Acesta scoase capul din adapostul de matase si incepu sa ii certe pe bietii carausi, doar ca ii cam ramasera cuvintele in gat, cand isi dadu seama ca tocmai trecuse pe langa un calugar Zen.
“Opriti, netrebnicilor” tipa el cu o voce gatuita de furie. “Opriti si intoarceti-va!” Slujitorii intoarsera lectica dupa porunca ajungandu-l repede din urma pe calugar.
“Hei, tu”, zise marele nobil, “te rog sa imi scrii si mie cateva cuvinte aducatoare de noroc pentru mine si familia mea!”
Calugarul se opri si fara vreun cuvant scoase de la brau ustensilele trebuitoare scrisului si se aseza in praful drumului, caligrafiind cu mare grija cateva cuvinte. Termina in cateva minute, care i se parura o vesnicie nobilului. Presara cenusa pe hartia de orez proaspat scrisa, o intinse nobilului cu o plecaciune, se scutura de praf si pleca. Nobilul lua “comoara” cu degete nerabdatoare si le porunci slujitorilor sa porneasca, lasandu-l in urma pe calugar. Dupa o vreme nerabdarea nu ii mai dadu ragaz nobilului, asa ca desfacu cu grija hartia cea fina de orez spre a citi cuvintele magice care aveau sa ii aduca si lui si familiei lui fericire vesnica.
INTAI MOARE TATAL, PE URMA MOARE FIUL SI PE URMA MOARE NEPOTUL! citi cu mare mirare nobilul!
Furia il gatui si il facu sa strige pitigaiat: “Intoarceti lectica acum, va poruncesc sa alergati sa il prindem pe netrebnicul care si-a batut joc de mine si de familia mea.” Bietii slujitori alergara cat putura de repede, manati de ploaia de injurii care ieseau fara incetare din gura nobila a “greutatii” pe care o aveau de dus. Ajunsera in cele din urma pe calugar din urma. Nobilul se dadu jos si se repezi la calugar, insfacandu-l de marginile chimonoului.
“Nenorocitule, cum ai indraznit sa scrii asa ceva?! Cum adica INTAI MOARE TATAL, PE URMA MOARE FIUL SI PE URMA MOARE NEPOTUL? Imi doresti moartea mie si a lor mei? Pentru asta vei plati cu viata ta netrebnica”, si zicand acestea dadu sa isi scoata sabia sa ii taie gatul calugarului. Acesta cu voce blanda si luminoasa il intreba senin pe nobil: “Ai fi preferat sa iti moara mai intai nepotul sau sa iti moara fiul? Daca se va intampla asa cum am scris eu, viata ta va fi una fericita…vei trai sa te bucuri de ai tai, daca se va intampla altfel… “. Nobilul isi dadu seama de gresala sa, si se pleca de trei ori in fata calugarului, strangand la piept bucata de hartie pe care se afla scrisa cea mai de pret urare! Cele mai simple bucurii ale vietii si mai ales cursul firesc al curgerii sale sunt si cel mai usor de trecut cu vederea…
(material preluat de pe www.psihoterapia.eu)
Sherlock Holmes şi dr. Watson au plecat împreună cu cortul. Au petrecut o zi minunată în natură, plimbându-se pe dealuri. Când s-a lăsat seara au instalat cortul şi, după ce au gătit şi au mâncat copios, au adormit amândoi, obosiţi.
Târziu în noapte, Holmes se trezi, mormăi ceva şi-şi trezi asistentul înghiontindu-l uşor în coaste.
- Watson! spuse el. Deschide repede ochii şi uită-te la cer! Ce vezi?
Watson deschise ochii, buimac.
- Văd stele, Holmes, răspunse el. Multe stele.
- Şi ce-ţi spune asta, Watson? întrebă Holmes.
Watson se gândi un moment.
- Păi, ce să-mi spună, Holmes? Îmi spune că acolo, depărtate, sunt nenumărate stele şi galaxii şi probabil mii de planete. De aceea presupun că există o grămadă de argumente împotriva teoriei că suntem singuri în Univers. Mă uit la cer şi mă simt umil în faţa acestor depărtări nesfârşite. Ce-ţi spune ţie asta?
- Watson, eşti un mare prost! strigă Holmes. Mie-mi spune că a venit cineva şi ne-a furat cortul!
(material preluat de pe www.psihoterapia.eu)
Intr-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că ajunsese la desăvârşire. Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.
“Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune”, gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absenţe – chiar dacă nu îndelungate – ale celui de-al doilea.Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.
Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim “o piatră în plus în zidurile altora”.
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
“A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el atare mult.
Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:
”Vino sa te joci cu mine!”
Baietelul ii raspunse:
”Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!”
”Imi pare rau, nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii.”
Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil.
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:
“Vino sa te joci cu mine!”
”N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti?”
”Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele.”
Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit.
Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic.
Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.
”Vino sa te joci cu mine”, a spus el.
”Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca?”
”Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari indepartate.”
Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat.
Dupa multi ani, se reantoarse la copac. Copacul ii spuse:
”Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am mere pentru tine.”
”Nu am dinti sa le mananc!” a spus baiatul.
”Nici trunchi sa te urci pe el.”
”Sunt prea batran pentru asta, acum”, fu raspunsul baiatului.
“Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting”,a zis copacul cu lacrimi.
”Nu mai am nevoie de nimic; doar un loc de odihna. Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!,” a raspuns baiatul.
”Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te odihneste!”
Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi.
Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi. Copacul – sunt parintii. Cand suntem mici indragim joaca in preajma lor.Cand crestem, ii parasim… Mai venim pe la ei, cand avem nevoie de ceva sau daca suntem la ananghie.
Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, sa ne faca fericiti. Poate va ganditi ca baiatul era plin e cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii. “
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Un cal si un câine au legat o prietenie pe cinste. De aceea cautau diverse cai de a-si arata unul altuia pretuirea. Câinele îi aducea calului cele mai bune oase pe care le afla, câta vreme calul îi lasa câinelui portia sa de fân.
Asa de mult tineau unul la altul încât au murit amândoi de foame.
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.
-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.
Un mullah vru să-şi protejeze fiica de pericolele vieţii. Când veni vremea şi ea se făcu o adevărată floare a frumuseţii, el o luă deoparte şi îi vorbi despre josnicia şi răutatea lumii. „Draga mea fiică, zise el, ţine minte ce-ţi spun. Toţi bărbaţii vor un singur lucru. Bărbaţii sunt vicleni. Ei pun capcane oriunde pot. Nu-ţi dai seama cum te afunzi tot mai adânc în mlaştina dorinţelor lor. Vreau să-ţi arăt calea nefericirii. Mai întâi, bărbatul se dă în vânt după cele mai bune trăsături ale tale şi te admiră. Apoi, te invită să ieşi cu el. Apoi, amândoi treceţi pe lângă casa lui, iar el menţionează că vrea doar să-şi ia haina. Te întreabă dacă nu ţi-ar plăcea să intri în casă cu el. Sus, te invită să iei loc şi-ţi oferă un ceai. Amândoi ascultaţi muzică şi, la momentul potrivit, se aruncă dintr-o dată asupra ta. Astfel, tu eşti violată, şi noi suntem violaţi, mama ta şi cu mine. Familia noastră este violată şi buna noastră reputaţie este pierdută.”
Fetei îi merseră cuvintele tatălui drept la inimă. Ceva timp după aceea, urcă sus la tatăl ei şi zâmbi mândră: „Tată, îl întrebă ea, eşti oare profet? De unde ai ştiut cum se întâmplă totul ? A fost exact aşa cum mi-ai descris. Mai întâi mi-a admirat frumuseţea. Apoi, m-a invitat în oraş. Ca prin coincidenţă, am trecut pe lângă casa lui. Apoi bietul băiat a observat că-şi uitase haina. Şi, ca să nu fiu singură, m-a invitat să intru în apartamentul său. Cum cer bunele maniere, mi-a oferit ceai şi a luminat ziua cu o muzică frumoasă. În acel moment, m-am gândit la cuvintele tale şi am ştiut exact ce se va întâmpla. Dar vezi, sunt vrednică să-ţi fiu fiică. Când am simţit că se apropie momentul, m-am aruncat asupra lui şi l-am violat, pe el, pe păriţii lui, familia, buna reputaţie şi stima lui!”
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
In urmă cu ani de zile, patru invaţaţi călătoreau prin deşertul Kawir cu o caravană. Seara stăteau împreaună în jurul focului şi vorbeau despre experienţelor lor. Toţi erau plini de admiraţie pentru cămile. Erau uimiţi de mulţumirea lor, le admirau puterea şi găseau că răbdarea lor umilă este aproape de neânţeles.
“Suntem maeştrii penelului, spuse unul. Haideţi să scriem despre acest animal sau să desenăm ceva care să laude şi să onoreze cămila.”
Spunând aceste cuvinte, luă un sul de pergament şi intră într-un cort luminat de o lampă cu ulei. După câteva minute, ieşi şi işi arătă opera celor trei prieteni ai săi. Desenase o camilă care tocmai se ridica din poziţia de odihnină. Cămila era atât de bine desenată, că cineva aproape ar fi putut crede că era vie. Următorul bărbat intră apoi în cort şi ieşi curând . Aducea o scurtă descriere factuală a avantajelor pe care cămilele le aduc caravanei. Al treilea scrise un poem încântător. Apoi al patrulea intră în cele din urmă în cort şi le interzise celorlaţi să îl deranjeze. Câteva ore mai târziu, focul se stinsese şi ceilalţi dormeau deja. Dar din cortul slab luminat, mai venea încă sunetul penelului scrijelind, al cântecului monoton. A doua zi, cei trei îl aşteptară pe colegul lor la fel de inutil ca în ziua a treia şi a patra. Aidoma stâncilor ce se închiseseră în urma lui Aladin, cortul ascundea pe cel de-al patrulea învăţat. În sfârşit, în ziua a cincea, intrarea cortului se deschise şi cel mai silitor dintre silitori păşi afară, mort de oboseală, cu ochii încercanaţi şi obrajii slăbiţi. Bărbia îi era încadrată de o barbă aspră. Cu paşi osteniţi şi o expresie pe faţa lui de parc-ar ar fi mâncat lămâi verzi, s-a apropiat de ceilalţi oameni. Pe exteriorul primului sul scrisese cu litere mari :
“Cămila perfectă sau cum ar trebui să fie o camilă…”
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Un tânăr inteligent, însetat de cunoaştere şi înţelepciune, studiase fizionomia- ştiinţa deducerii temperamentului din înfăţişarea exterioară. Studiile sale, care duraseră şase ani, au avut loc în Egipt şi l-au costat multe sacrificii, departe de casă. Dar, în cele din urmă, îşi termină examenele cu rezultate excelente. Plin de mândrie şi de bucurie călători înapoi acasă. Se uita la toată lumea întâlnită pe drum cu ochii ştiinţei sale şi, pentru a-şi lărgi cunoaşterea, citea expresiile de pe faţa tuturor oamenilor pe care îi întâlnea.
Într-o zi întâlni un om a cărui faţă era marcată de şase calităţi: invidie, gelozie, lăcomie, pizmă, zgârcenie şi lipsă de consideraţie. „Dumnezeule, ce expresie monstruoasă! N-am mai văzut şi n-am mai auzit niciodată aşa ceva! Mi-aş putea verifica teoria aici.”
În timp ce se gândea la asta, străinul se apropie cu o înfăţişare prietenoasă, binevoitoare şi modestă, spunând : „O, şeicule. E deja foarte târziu şi satul următor e departe. Coliba mea e mică şi întunecoasă. Dar te voi purta pe braţele mele. Ce onoare ar fi pentru mine dacă te-aş putea considera oaspetele meu pentru această seară. Şi ce fericit aş fi în prezenţa ta!”
Uimit de aceasta, călătorul se gândi în sine : „Ce uluitor! Ce diferenţă între vorbirea străinului şi îngrozitoarea expresie de pe chipul său!” Acestă revelaţie îl înspăimântă foarte mult. Începu să se îndoiască de lucrurile pe care le învăţase în ultimii şase ani. Ca să fie mai sigur, acceptă invitaţia străinului. Omul îl servi pe învăţat cu ceai, cafea, suc de fructe, pastramă şi pipă. Îşi copleşi oaspetele cu blândeţe, atenţie, bunătate şi politeţe. Timp de trei zile şi trei nopţi, gazda reuşi să îl ţină pe călătorul nostru acolo. În cele din urmă, învăţatul fu capabil să opună rezistenţă politeţii gazdei sale. Decise cu fermitate să îşi continue călătoria. Când veni vremea să plece, gazda îi înmână un plic şi spuse: „O, stăpâne. Iată nota ta de plată”
„Ce notă de plată?” întrebă surprins învăţatul.
La fel de repede cum îşi poate scoate cineva sabia din teacă, gazda îşi arătă dintr-o dată adevărata sa faţă. Îşi încreţi sprâncenele cu asprime şi strigă cu o voce mânioasă: „Ce nesimţire! Dar ce gândeai, când ai mâncat de toate aici? Ai crezut că este totul gratis?” Auzind aceste cuvinte, învăţatul îşi veni, brusc, în simţiri. Fără să spună un cuvânt, deschise scrisoarea. Acolo văzu că tot ce mâncase şi nu mâncase i se taxa de o sută de ori mai mult. Nu avea nici măcar jumătate din banii ce i se cereau. Forţat de împrejurări, coborî de pe calul său şi i-l dădu gazdei. Apoi îşi scoase hainele de călătorie şi porni pe jos. Ca în extaz, se înclină la fiecare pas. De departe, putea fi auzit spunând : „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie, Doamne. Cei şase ani de studiu n-au fost în van!”
(Dupa Abdu’I-Baha)
material preluat de pe www.psihoterapia.eu