Archive for the ‘Uncategorized’ Category
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Orientarea persoanei spre aspectul comunicării non-verbale in relatiile interpersonale si cultivarea acestui tip de comunicare contribuie la activarea si stimularea activitatii sistemului limbic drept. După Gr. Jones, comunicarea umană este gestionată în proporţie de 60-80 % de canalul non-verbal şi doar 20-40 % de cel verbal.
Există trei tipuri de comunicare non-verbală:
paralimbajul (felul în care se spune ceva);
modul de utilizare al spaţiului pentru comunicare;
limbajul corpului (mimică, gestică).
Unele gesturi sunt înnăscute (parţial), comune întregii specii umane. Spre exemplu, încuvinţarea din cap (în sens aprobator), clătinarea capului (sugerând refuzul), zâmbetul (expresia fericirii), încruntarea (exprimând supărarea, neplăcerea, durerea).
Alte gesturi sunt dependente de apartenenţa culturală. Spre exemplu, un gest capătă semnificaţii diferite în funcţie de ţara respectivă: arătătorul şi degetul mare unite în formă de inel este în Japonia un simbol al banilor, în zona mediteraneană reprezintă senzualitate, iar în ţările vorbitoare de limbă engleză înseamnă OK (totul este în ordine).
Un alt criteriu de departajare a semnificaţiei gesturilor îl reprezintă sexul, anume femeile sunt mai intuitive, în primul rând datorită unei sensibilităţi native sporite, cât şi faptului că în timpul copilăriei ele îşi dezvoltă mai mult această sensibilitate. Ele sunt mai bune negociatoare, mai abile în a descifra mesajele curtenitoare ale bărbaţilor.
Şi vârsta este un criteriu de diferenţiere a semnificaţiei gesturilor. De exemplu, unul dintre semnele simptomatice pentru minciună – acoperirea gurii – prezintă forme diferite de manifestare: copilul îşi acoperă gura brusc cu ambele mâini, adolescentul îşi atinge uşor buzele, iar adultul îşi mângâie în trecere nasul sau duce mâna strânsă la gură simulând o tuse intempestivă.
Membrele corpului care „vorbesc”, deci care sunt implicate în gestionarea non-verbală, sunt: ochii, capul, mâinile, picioarele.
Ochii, consideraţi adevărate „ferestre ale sufletului”, au un rol foarte important în comunicarea non-verbală, atât datorită poziţiei lor centrale, cât şi faptului că, prin intermediul lor primim 87% din informaţiile despre mediu. Un indiciu semnificativ îl reprezintă modificarea pupilelor, care în caz de mânie se contractă, formând acei „ochi de şarpe”, iar în caz de bucurie, mai ales bucurie erotică, se pot dilata de 4 ori mai mult decât starea de constricţie. S-a mai observat că persoanele timide sau nervoase îşi privesc puţin interlocutorul. În unele ţări privirea directă este considerată insolentă. S-a descoperit că schimbul de priviri influenţează instituirea unei bune relaţii atunci când depăşeşte 2/3 din timpul petrecut împreună. De asemenea putem influenţa relaţia cu interlocutorul dacă-l privim într-un anume fel. Când vrem să cream o atmosferă severă, oficială, vom „agăţa” privirea noastră de fruntea interlocutorului. Coborând privirea între ochi şi buze, contururile se îndulcesc, atmosfera devine amicală, iar dacă privirea „călătoreşte” între ochi şi piept avem de a face cu o privire cu o încărcătură intimă (erotică).
Şi capul este un cod important al arsenalului non-verbal de comunicare. Într-o discuţie capul drept înseamnă neutralitate, capul aplecat într-o parte poate sugera interesul, iar poziţia capul plecat în faţă (în jos) sugerează o atitudine critică negativă.
Mâinile au de asemenea o expresie proprie. Gestul atât de uzual şi banal de strângerea mâinii poate însemna mai multe lucruri. Spre exemplu, o strângere brutală a mâinii denotă agresivitate; oferirea mâinii cu palma întinsă şi îndreptată în jos sugerează o atitudine dominatoare şi poate fi contracarată prin apucarea părţii de sus a mâinii „dominatorului”. O altă strângere de mână este cea „incoloră”, numită „peşte mort” care semnifică slăbiciunea de caracter, tonus scăzut, devitalizare (dacă nu este vorba de persoane care prin meseria lor îşi protejează mâinile – chirurgi, muzicieni, pictori). Mâinile adunate împreună în formă de coif sugerează siguranţă; dar şi poziţia „coifului” comportă diverese semnificaţii: dacă poziţia „coifului” este orientată în sus, este sugerată superioritatea, încrederea în sine; orientarea în jos sugerează persoane care ascultă. Ducerea mâinii la nas, gură, urechi (chiar şi trasul de guler) are conotaţii negative (de teamă sau sugerează minciuna). Întreaga mână care sprijină capul sugerează plictiseala culminând cu aşezarea completă a capului pe masă. Sprijinirea capului cu degetul cel mare denotă o atitudine critică.
Un studiu interesant făcut în America a arătat că, în timpul unei conferinţe sau ore de curs, persoanele care-şi ţin braţele încrucişate asimilează cu 38% mai puţină informaţie decât celelalte. De aceea se recomandă ca în unităţile de învăţământ să se introducă scaune cu braţe. Încrucişarea braţelor şi a picioarelor trădează nevoia unei bariere protectoare, persoana percepând mediul ca fiind ostil sau insecurizant. Mai ales strângerea membrelor superioare are conotaţii negative, putând trăda dispreţul sau indiferenţa.
Chiar dacă statura înaltă prezintă un avantaj în relaţiile cu ceilalţi, în relaţiile intime ea poate incomoda. E.T. Hall a elaborat o teorie interesantă privind distanţa interpersoanlă. Astfel, se apreciază că respectarea distanţei condiţionează calitatea relaţiilor interumane (pentru o relaţie intimă distanţa este apreciată la 15-45 cm; relaţia personală, distanţa de 46-122 cm; relaţia socială, distanţa de 122-360 cm; relaţia publică, peste 360 cm). Orice individ simte un anume disconfort dacă un intrus îi invadează zona intimă si de aici neplăcerea atât de mare încercată de călători în mijloacele de transport supra-aglomerate.
Psihoterapiile corporale declară că atingerea are un rol central în terapie, bazându-se pe tradiţia antică conform căreia mâna vindecă corpul. De exemplu masajul terapeutic relaxează corpul şi ţesuturile, îmbunătăţeşte postura şi stimulează sistemul vascular, iar mâna terapeutului poate alina anxietatea şi stresul pacientului şi poate accesa uneori amintiri şi sentimente. Raţiunea atingerii este aceea de a reduce durerea, de a facilita modificările biochimice şi de a creşte capacitatea pacientului de a se simţi bine.
Lowen subliniază efectul atingerii fizice prin termenul de „împământare”/ „ancorare” (grounding). Teama clientului de emoţii puternice corespunde fricii de pierdere a controlului şi experienţa deţinerii controlului, fiind ajutat să experimenteze corpul ca ancoră şi conţinător, care este una importantă. Atingerea fizică este necesară pentru dezvoltarea capacităţii eului, astfel încât să ajungă la emoţiile puternice. Atingerea este o formă non-verbală de siguranţă.
Un alt scop al atingerii este acela de a crea un pod între conştiinţa fiziologică şi sentimente, astfel că în loc să fie copleşit clientul poate avea grijă de propriul corp, simţind felul în care este copleşit şi îşi poate observa starea psihologică. Muntegre numeşte atingerea „vocea autentică a sentimentului”. Prin explorarea senzaţiilor şi percepţiilor pacientul îşi poate găsi propriul înţeles emoţional şi astfel atingerea facilitează un proces integrativ minte/corp.
De asemenea atingerea poate evoca amintirile corpului. Cercetările arată că disocierea şi „ieşirea din corp” sunt răspunsuri frecvente la traumele din copilărie şi există numeroase exemple în care pacienţii recuperează spontan o serie de amintiri prin atingere.
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Cei care nu reuşesc în viaţă au o trăsătură comună distinctivă. Toţi cunosc motivele pentru care au eşuat şi cred că scuzele lor explică perfect eşecurile suferite.
O parte dintre aceste „scuze” sunt inteligente, iar câteva sunt chiar reale. Dar în final ele nu contează.
Un psiholog a alcătuit o listă a celor mai des folosite scuze. Citiţi lista, anlizaţi-vă atent şi vedeţi dacă folosiţi vreuna dintre aceste scuze.
DACĂ n-aş avea nevastă şi familie….
DACĂ aş avea bani …
DACĂ aş fi avut o educaţie bună…
DACĂ aş face rost de o slujbă…
DACĂ aş fi sănătos…
DACĂ aş avea timp…
DACĂ situaţia ar fi alta…
DACĂ ceilalţi m–ar înţelege…
DACĂ aş mai trăi o dată …
DACĂ nu m-aş fi temut de gura lumii…
DACĂ mi s-ar fi dat o şansă …
DACĂ acum aş avea vreo şansă…
DACĂ nu apare nimic care să mă oprească…
DACĂ aş fi mai tânăr …
DACĂ ar fi după mine …
DACĂ m-aş fi născut bogat…
DACĂ aş întâlni „persoanele potrivite”…
DACĂ aş avea talentul pe care îl au alţii…
DACĂ aş avea curajul să mă afirm …
DACĂ aş fi profitat de şansele cere mi s-au oferit în trecut…
DACĂ nu m-ar irita cei din jur …
DACĂ nu ar trebui să am grijă de casă şi de copii…
DACĂ aş putea să economisesc ceva bani …
DACĂ m-ar aprecia şeful…
DACĂ m-ar ajuta cineva…
DACĂ rudele mele m-ar înţelege …
DACĂ aş trăi într-un oraş mare…
DACĂ aş reuşi să mă pun pe picioare măcar …
DACĂ aş fi liber …
DACĂ aş avea personalitatea altora …
DACĂ n-aş fi gras …
DACĂ talentele mi-ar fi recunoscute …
DACĂ mi s-ar oferi o şansă …
DACĂ aş reuşi să-mi plătesc datoriile …
DACĂ n-aş fi greşit …
DACĂ aş şti cum …
DACĂ nu ar fi toţi împotriva mea …
DACĂ nu aş avea atâtea probleme pe cap …
DACĂ m-aş casători cu persoana potrivită …
DACĂ oamenii nu ar fi atât de proşti …
DACĂ rudele mele nu ar fi atât de risipitoare …
DACĂ aş avea încredere în mine …
DACĂ nu aş fi atât de ghinionist …
DACĂ nu ar fi adevărat că „se întâmplă ce e scris în stele”…
DACĂ n-aş avea atât de muncit …
DACĂ nu mi-aş fi pierdut banii …
DACĂ locuiam în alt cartier …
DACĂ aveam propria mea afacere …
DACĂ ceilalţi m-ar asculta….
Nu putem schimba ceea ce fac altii. Dar putem schimba ceea ce facem noi, ceea ce gandim, putem invata din greselile proprii si ale altora.
DACA as avea curajul sa ma vad asa cum sunt, mi-as da seama care imi sunt greselile si le-as corecta…
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Relaţia client – psihoterapeut tebuie să fie o legătură între lumea copilului şi terapeut. Relaţia se referă în primul rând la realizarea unei conexiuni cu copilul şi înţelegerea percepţiilor copilului. Este foarte probabil ca copilul să vadă mediul în care trăieşte într-un mod foarte diferit de felul în care îl văd părinţii. Psihoterapeutul trebuie să lucreze din interiorul cadrului de referinţă al copilului.
Relaţia copilului cu terapeutul trebuie să para că este exclusivă, fără intruziunea altora, ca de exemplu părinţii sau fraţi. Copilul trebuie să simtă că este acceptat de psihoterapeut pentru felul în care se percepe pe sine. Este util să informăm părinţii că copilul s-ar putea să nu dorească să discute ceea ce se întâmplă în şedinţele de terapie. Uneori se întâmplă ca în procesul terapeutic copilul să dezvolte comportamente mai rele decât cele aparente la începutul terapiei şi este util să informăm părinţii asupra acestui aspect.
Copilul trebuie să aibă încredere că temerile, anxietăţile şi gândurile negative faţă de părinţi nu vor fi dezvăluite părinţilor sau altor persoane fără acordul copilului.
Pentru ca copilul să se simtă în siguranţă este nevoie de o structură. Structura dă copilului sentimentul de siguranţă şi predictibilitate în cursul şedinţelor de terapie. Structura implică stabilirea unor limite comportamentale şi informaţii legat de durata şedinţelor de terapie. De asemenea copilul trebuie pregătit pentru finalizarea fiecărei şedinţe de terapie.
Este nevoie să ne gândim la siguranţa copilului atunci când alegem materialele de joacă în şedinţele de terapie. Jucăriile sau echipamentele uşor de spart pot fi o sursă de anxietate pentru mai mulţi copii care nu vor să fie responsabili de faptul că au stricat ceva.
Psihoterapeutul care lucrează cu copii trebuie să fie congruent, în contact cu propriul copil interior, acceptant şi detaşat emoţional. Copilul trebuie să perceapă relaţia cu psihoterapeutul ca fiind de încredere şi cabinetul ca fiind un mediu sigur. Copiii sunt foarte buni la recunoaşterea persoanelor care nu sunt congruente şi care încearcă să joace un rol care nu este compatibil cu restul personalităţii lor. Terapeutul trebuie să aibă o personalitate integrată, să fie autentic, constant şi stabil, astfel încât încrederea să fie dezvoltată şi menţinută.
Lumea adultă este foarte diferită de lumea copilăriei, dar totuşi ca adulţi nu am pierdut copilul din noi, care este încă o parte a personalităţii noastre. Accesarea copilului nostru interior nu înseamnă să fim copilăroşi sau să regresăm spre copilărie, ci să revenim în contact cu acea parte din noi care se potriveşte confortabil în lumea copilului.
Dacă dorim să încurajăm copiii să exploreze partea personală şi poate mai întunecată, atunci trebuie să arătăm cât mai multă acceptare, petnru ca copilul să aibă permisiunea să fie ceea ce este.
material preluat de pe www.psihoterapia.eu
Criteriile diagnostice DSM IV pentru depresie majora/ episodul depresiv major
A.Cinci (sau mai multe) din următoarele simptome au fost prezente în cursul aceleaşi perioade de două săptămâni, şi reprezintă o modificare de la nivelul anterior de funcţionare; cel puţin unul din simptome este, fie(1) dispoziţie depresivă, fie (2) pierderea interesului sau plăcerii:
1.dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie relatare subiectivă (de ex., se simte trist sau vidat emoţional), fie din observaţiile făcute de alţii (de ex., pare înlăcrimat).
2.interes sau plăcere marcat diminuate faţă de toate sau aproape toate activităţile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi (după cum este indicat, fie prin relatarea subiectului, fie prin observaţii făcute de alţii);
3.pierdere semnificativă în greutate, deşi nu ţine dietă, ori luare în greutate (de ex., o modificare de mai mult de 5% din greutatea corpului într-o lună) ori scădere sau creştere a apetitului aproape în fiecare zi. Notă: La copi, se ia în consideraţie incapacitatea de a atinge plusurile ponderale expectante;
4.insomnie sau hipersomnie în fiecare zi;
5.agitaţie sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi (observabilă de către alţii, nu numia senzaţiile subiective de nelinişte sau lentoare);
6.fatigabilitate sau lipsa de energie în fiecare zi;
7.sentimente de inulitate sau de culpă excesivă ori inadecvată (care poate fi delirantă) aproape în fiecare zi (nu numai autoreproş sau culpabilizare în legătuură cu faptul de a fi bolnav);
8.diminuarea capacităţii de a gândi sau de a se concentra ori indecizie aproape în fiecare zi (fie prin relatările subiectului, fie observată de alţii);
9.gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideaţie suicidară recurentă fără un plan specific sau tentative de suicid sau plan specific de sinucudere.
B.Simptomele nu satisfac criteriile pentru un episod mixt.
C.Simptomele cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic, în domeniul social, profesional ori în alte domenii importante de funcţionare.
D.Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., un abuz de drog, un medicament) ori ale unei condiţii generale medicale (de ex., hipotiroidism).
E.Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu, adică, după pierderea unei fiinţe iubite, simptomele persistă mai mult de 2 luni ori sunt caracterizate printr-o deteriorare funcţională semnificativă, preocupare morbidă de inutilitate, ideaţie suicidară, simptome psihotice sau lentoare psihomotorie.
In ce situatii poate apare depresia majora/ episodul depresiv major?
Episodul depresiv major poate să apară în mai multe tulburări:
tulburare depresivă majoră, (monopolară)
tulburările bipolare
tulburarea schizoafectivă de tip depresiv asociat cu simptomele schizofreniei
Simptomele episodului depresiv major
In depresia majora/ episodul depresiv major apar frecvent urmatoarele simptome:
ţinută vestimentară puţin îngrijită, voce stinsă, monotonă, indecisă, facies hipomimic, facies crispat prin care se exteriorizează indispoziţia afectiv anxioasă, poziţie gârbovită care dă impresia unei îmbătrâniri premature, plâns facil, lentoare psihomotorie, creştere neplăcută a intensităţii senzaţiilor – pacientul spune că îl deranjează radioul, muzica, dialogul aparţinătorilor), cenestopatii, parestezii, halucinaţii – în episoadele de intensitate psihotică, diminuarea atenţiei, scaderea vitalitatii, atenţia este orientată spre trăirile interioare, memoria este axată pe momentele afectiv-negative ale existenţei personale, bolnavul prezentând chiar o hiperamnezie (tulburare cantitativă pozitivă a memoriei) selectivă a evenimentelor, penibile, dureroase, posihotraumatizante, în timp ce aspectele pozitive ale existenţei pot trece chiar neobservate, ritm ideatic încetinit, flux ideativ coerent dar sărac, idei depresive de inulitate, de devalorizare, de incurabilitate, de rutină, idei hipocondriace care pendulează între teama şi dorinţa de boală, idei de culpabilitate, de autoacuzare, idei despre moarte despre morţi, despre inexistenţă, pesimism, inhibiţie psihică, dispoziţie depresivă, anxietate, tristeţe, durere morală, anestezia afectivă (bolnavul îşi reproşează faptul că nu-i mai poate iubi ca înainte pe cei din jur), motivaţia diminuată, apatie, lipsa voinţei, fatigabilitate, scăderea randamentului psihic şi fizic, lipsa elanului vital, inapetenţă, mai rar hiperfagie, pierderea interesului pentru persoanele de sex opus, amenoree, insomnie, în unele cazuri hipersomnie, simptome somatice (care domina in depresia mascata).
Tipuri de depresie majora/ episoade depresive majore
1.Episod depresiv melancoliform
Episodul depresiv major melancoliform se caracterizeaza prin: pierderea plăcerii pentru toate, sau aproape toate activităţile, lipsa de reactivitate faţă de stimuli de obicei plăcuţi, calitatea distinctă a dispoziţiei depresive (dispoziţia depresivă este resimţită consecutivă morţii unei persoane iubite), agravare matinală, insomnie de trezire (se trezeşte mai devreme şi nu mai poate să readoarmă), marcată inhibiţie sau agitaţie psihomotorie, anorexie sau pierderea semnificativă în greutate, vinovăţie excesivă sau inadecvată.
2. Episod depresiv atipic
Episodul depresiv atipic se caracterizeaza prin: reactivitatea dispoziţiei, plus ponderal semnificativ sau hiperfagie, hipersomnie, paralizie ca de plumb (senzaţii de greutate în braţe şi în picioare), sensibilitate marcată la rejecţia interpersonală care duce la o deteriorare socială sau profesională semnificativă.
3. Episod depresiv catatonic
Episodul depresiv catatonic este caracterizat prin: imobilitate motorie evidenţiată prin catalepsie sau stupor, activitate motorie excesivă (lipsită de scop şi neinfluenţată de stimulii externi), negativism extrem (opoziţie fără motiv la toate ordinele) sau menţinerea unei posturi rigide,) rigiditatea ceroasă sau mutism, bizarerii ale mişcărilor, grimase, mişcări stereotipe, ecolalia sau ecoprexia (repetarea frazelor sau cuvintelor sau a gesturilor altei persoane).
4. Depresie majora postpartum
Depresia majora postpartum este un tip de depresie severa cu debut la 4 saptamani dupa nastere, care apare de cele mai multe ori la femei care au avut dispozitie depresiva inainte de nastere. Depresia majora postpartum se caracterizeaza prin: insomnie marcată, labilitate şi oboseală până la sinucidere, idei delirante legate de nou-născut care pot induce tendinţe de infaticid sau „suicidul în doi”.
5. Episodul depresiv major la varstnici
Episodul depresiv major la varstnici are mai multe forme:
forma acută malignă, cu delir acut;
forma de melancolie rigidificată (descrisă de Medow), caracterizată prin inerţie, apatie, bratipsihie, amimie şi mutism;
forme delirante cu idei de autoacuzare sau persecuţie monotone, halucinaţii acustico-verbale, cenestezice sau genitale;
sindromul Cotard (delirul de negaţie) reprezintă o cronicizare a depresiei de involuţie. Se caracterizează prin triada de delir: de negaţie corporală („inima mea nu mai bate mult”), de enormitate şi imoralitate dureroasă. (Gh. Grecu)
Depresia de vârstnici constituie o problemă majoră, producând numeroase dizabilităţi şi agravând probleme medicale existente.
6.Episodul depresiv major la copii si adolescenti
Simptomele pentru un episod depresiv major sunt aceleaşi la copii şi la adolescenţi. Anumite simptome, cum sunt acuzele somatice, iritabilitatea şi izolarea socială, sunt extrem de frecvente la copii, în timp ce lentoarea psihomotorie, hipersomniile şi ideile delirante sunt mai puţin frecvente în pubertate decât la adolescenţă şi în perioada adultă. La copii prepubertari, episodul depresiv major survine, mai frecvent împreună cu alte tulburări mentale (în special cu tulburările de comportament disputiv, deficitele de atenţie şi tulburările anxioase) decât izolat. La adolescenţi, episoadele depresive majore sunt asociate frecvent cu tulburări de comportament disruptiv, deficit de atenţie, tulburări în legătură cu o substanţă.
7. Depresia sezoniera
Depresia sezoniera se caracterizeaza prin debut si remisiune in anumite perioade ale anului: debut toamna sau iarna si remisiune primavara. Aceste episoade depresive sunt caracterizate de fatigabilitate, hiperfagie, mai ales pentru dulciuri, hipersomnie, hipobulie. Răspund bine la fototerapie.